„…Basul Antonovskii, tenorul italian Aramburo — aceste nume artistice s-au întipărit în memoria mea, pe cînd nu împlinisem nici opt ani,— îşi aminteşte cîntăreţul de operă S. Iu. Levak.
Pe vremuri cîntăreţii erau apreciaţi după puterea vocii, iar vocile lui Antonovskii şi a lui Aramburo serveau, probabil, drept etalon. Despre aceşti cîntăreţi se povesteau legende,— cînd începeau să cînte, lumînările se stingeau, geamurile ferestrelor tremurau. Compozitorii şi poeţii le dedicau cîntece şi cuplete. Iată două rînduri din cupletele consacrate lui Antonovschii:
Vocea-i coaptă, dulce, moale Unui tunet semăna…”
S. Iu. Levik, vorbind despre vocile fenomenale, afirmă că „vocea lui Şaleapin din punct de vedere fiziologic nu era considerată un fenomen, ca, de pildă, vocile lui A. P. Antonovskii, a polonezului Silih ori a italianului Navarin. Despre nemaipomenita forţă a vocii de bas profund a lui Antonovskii îşi aduc aminte şi mulţi chişinăuieni, care au cunoscut în de aproape pe compatriotul lor.Alexandru Petrovici Antonovskiis-a născut în 1864 la Chişinău într-o familie de funcţionari. Avînd grijă de viitorul copilului, părinţii îi asigură o educaţie aleasă. După absolvirea şcolii primare, Alexandru învaţă la cel mai bun liceu din Chişinău— liceul № 1 de băieţi. În tot timpul învăţăturii Alexandru cînta în corul liceului, iar după mutaţie îi uimea pe toţi cu neobişnuita-i voce. La absolvirea liceului, fiind numai de 18 ani, Alexandru Antonovskii posedă o voce voluminoasă de bas profund, avînd un diapazon de la “re” din octava mare pînă la “fa-diez” din octava întîia. Acest fapt l-a determinat dupăabsolvirea studiilor medii să păşească pe calea artistică.
Pentru a deveni însă artist, trebuia să afle tainele unei arte atît de dificile cum e canto. Pe atunci la Chişinău nu exista o şcoală specială, care să se fi ocupat de talentele muzicale. Sfătuit de părinţi şi prieteni, Alexandru pleacă la conservatorul din Moscova. La examenul de admitere, el impresionează comisia cu vocea-i neobişnuită şi este primit în clasa de canto a profesorului G. Galvani.
Tenorul Giacomo Galvani, sau cum îl numeau la Moscova, Iacov Niolaevici, originar din Bolonia (Italia), era un adept al vechii şcoli italiene de bel canto. În anul 1869 a fost invitat de A. Rubinştein la Conservatorul din Moscova, unde preda arta cîntului pînă la 1887. Majoritatea elevilor lui Galvani au devenit cîntăreţi vestici, datorită metodei de predare a profesorului lor, care acorda o mare atenţie interpretării rolurilor de operă.
În clasa lui Galvani au studiat talentaţi cîntăreţi, ajunşi mai tîrziu corifei ai scenei ruse: soprana de coloratură A. O. Bolska, tenorul M. E. Medvedev, soprana M. N. Klimentova, basul S. G. Vlasov.
Elevii din clasa lui Galvani participau deseori la concertele organizate de conducerea conservatorului. Pe cînd era încă student, numele lui Antonovskii apare pe afişele şi în programele de concert din Sala conservatorului. Astfel, la concertul din martie 1886, dirijat de directorul conservatorului, compozitorul S. Taneev, Antonovskii cîntă aria lui Zarastro din opera “Flautul fermecat” de Mozart. Despre acest concert în gazeta “Russkie vedomosti” se scria că “succesele clasei de canto a conservatorului sînt în prezent din cele mai îmbucurătoare”.
În anul 1886 A. P. Antonovskii termină cu succes studiile la conservator. Tot în acest an el este angajat ca solist la Teatrul Mare din Moscova. Debutul în rolul dramatic al Morarului din opera “Rusalca” a compozitorului A. Dargomîjskii îl clasează printre artiştii de vază ai acestui teatru cu vechi tradiţii. Succesul obţinut se datora atît vocii sale frumoase şi puternice, cît şi talentului actoricesc.
Timp de patru stagiuni A. Antonovskii cîntă la Teatrul Mare, interpretînd multe roluri din operele compozitorilor ruşi şi ale celor din Occident. Printre ele se evidenţiază cel al bătrînului-pelerin din opera “Rogneda” de A. Serov, Ordgar din opera “Harold” de E. Napravnic, regele Gudal din opera “Tamara” de B. Fitingof-Şel, Kuno din opera “Fraişuţ” de K. Veber, Bertram din opera “Robert diavolul” de G Meierber.
În 1890 A. Antonovskii părăseşte scena Teatrului Mare. Ce l-a determinat pe tînărul cîntăreţ, care împlinise abia douăzeci şi şase de ani, să se angajeze la diferite teatre din provincie, nu ne este cunoscut. Probabil că scena “oficială” nu dădea posibilitate cîntăreţului să desfăşoare o activitate creatoare mai independentă, mai liberă. Se prea poate că nici repertoriul teatrului, în care aproape lipseau creaţiile renumiţilor compozitori ruşi, nu-l aranja pe Antonovskii.
Pentru început el se angajează la Teatrul de operă din Kiev, unde cîntă timp de două stagiuni, îmbogăţindu-şi repertoriul cu roluri noi: Konciac din opera “Cneazul Igor” de A. Borodin, Farlaf din opera Ruslan şi Ludmila” de M. Glinka, Bartolo din opera “Nunta lui Figaro” de A. Mozart, Mefistofel din opera “Faust” de Ş. Guno.
În stagiunea următoare îl întîlnim pe Antonovskii în trupa “Tovărăşia de operă” a lui I. Preanişnikov. Această asociaţie a fost una din primele în Rusia. Trupa lui Preanişnikov a înscenat multe creaţii ale compozitorilor ruşi şi occidentali, angajînd interpreţi vestici ca I. V. Tartacov, M. E. Medvedev, M. D. Smirnov ş. a. Ea dispunea de un excelent cor şi de o orchestră dirijată de I. V. Pribic. A. Antonovskii apare aici în cele mai însemnate roluri: Ivan Susanin din opera “Ivan Susanin” de M. Glinka, Morarul din “Rusalka” de A. Dargomîjskii, Konciak din “Cneazul Igor” de A. Borodin, Mefistofel din opera “Faust” de Ş. Guno. Afară de aceasta el joacă şi în roluri noi: Primarul din opera “Noaptea de mai” a lui Rimskii-Korsakov, Biterolf din opera “Tanhoizer” de R. Vagner. Trupa lui I. Preanişnicov dădea reprezentaţii nu numai la Kiev, dar şi în alte oraşe. În aprilie 1892 trupa pleacă în turneu la Moscova. Opera “Faust”, cîntată la Moscova, în care rolul lui Mefistofel a fost interpretat de A. Antonovskii, a fost dirijată de marele compozitor P. I. Ciaikovskii. Mai tîrziu, timp de şapte ani, Antonovskii cîntă pe scenele Teatrelor de operă din Odesa şi Harkov, impresionînd publicul cu vocea-i neobişnuită.
Un eveniment din viaţa marelui artist ne vorbeşte despre legăturile lui strînse cu oraşul natal. În anul 1894, pe cînd se găsea la Odesa, la teatrul orăşenesc a avut loc premiera operei “Pe furtună” de I. Rebikov. Cîntăreţul chişinăuian e unul din interpreţii primului spectacol. Tot atunci Antonovskii face cunoştinţă cu autorul operei V. Rebikov, cu care va întreţine legături de prietenie. Mai tîrziu, în 1899, cînd V. Rebikov se afla la Chişinău, fiind unul din întemeietorii Societăţii muzicale ruse (filiala Chişinău) şi directorul primei şcoli muzicale din oraş, aceste legături se întăresc şi mai mult. Antonovskii susţine iniţiativa lui Rebikov de a deschide o şcoală muzicală în oraşul natal, acordînd ajutor bănesc. E şi firesc. Antonovskii înţelegea bine ce însemna lipsa la Chişinău a unei asemenea instituţii. Talentatul artist va purta şi mai departe grijă de educaţia muzicală în oraşul copilăriei sale.
Între timp Antonovskii apare la Teatrul de operă din Harkov (1895—1900), unde îşi complectează lista rolurilor cu Marcel din opera “Hughenoţii” de Meierber, Olofern din opera “Iudiga” de A. Serov. Succesul obţinut în aceste opere a avut un larg răsunet. Era inevitabilă apariţia lui Antonovskii pe scenele din capitala Rusiei. De data aceasta el este angajat la Teatrul Mariinskii — cel mai renumit teatru de operă din ţară. Două stagiuni (1900—1902) A. Antonovskii apare pe scena acestui teatru, care avea în trupa sa cîntăreţi cu renume mondial: soţii M. şi N. Figner, pe L. Iakovlev, F Stravinskii, Cuza, I. Erşov ş. a. La acest teatru cîntau, venind în turnee, F. Şaleapin, L. Sobinov ş. a. La Teatrul Mariinskii, ca şi la celelalte teatre de operă unde a cîntat, Antonovskii joacă roluri noi: oaspetele vareag din opera lui N. Rimskii-Korsakov “Sadko”, Mefisto din opera lui A. Boito, Maliuta Skuratov— opera “Mireasa carului” de N. Rimskii-Korsakov, cneazul Vladimir din opera “Desfătarea” de M. Ipolitov-Ivanov ş. a. Fiind în floarea vîrstei şi avînd un bogat repertoriu, A. Antonovskii a obţinut la Peterburg cele mai frumoase succese. Relatări despre activitatea cîntăreţului la Teatrul Mariinskii găsim în cartea lui E. Stark, care-l consideră drept ultimul reprezentant al cohortei fundamentalilor başi. Reproducem cîteva pagini din amintirile criticului muzical:
“…Alexandru Petrovici Antonovskii avea o voce de o forţă fenomenală. Era slab şi nu puteai înţelege unde e ascuns organul ce reproduce sunete atît de puternice. Lui Anfiteatrov, care şi el în tinereţe era cîntăreţ de operă — un bariton puternic, îi plăceau vocile neobişnuite. El era îndrăgostit de Antonovskii şi, ţin minte, cu cîtă însufleţire îmi povestea:
Antonovskii? Dumneata l-ai auzit în aria lui Konciak, cînd pronunţa fraza “ca doi gheparzi am cutreera pămîntul?”. Antonovskii cînta despre aceşti gheparzi, de parcă n-ar fi han al cumanilor, ci un ghepard care urlă.
Iar cînd se adunau oaspeţii, lui Anfiteatrov îi plăcea să glumească. Îl aducea în faţa oaspetelui pe Antonovskii şi spunea:
Permiteţi-mi să vă prezint: Ivan Vasilievici Alekseev, iar dumnealui,— şi-l arăta pe Antonovskii,— să-şi spună singur numele.
Şi Antonovskii, zîmbind cu blîndeţe,— el în genere era liniştit şi modest,— cu bunătate rostea:
— Antonovskii!
Oaspetele rămînea surprins şi începea să-l privească cu nedumerire: de unde oare o asemenя voce?”
Pe scena Teatrului Mariinskii, unde trecuse din trupa lui Cereteli, venită la Peterburg din Harkov, Antonovskii a interpretat cu succes un şir de roluri importante: Marcel, Susanin, Caspar în “Fraişuc”, Mefisto în “Mefistofel”, Hunding în “Valchiria”, Konciac. Puterea vocii sale era şi mai amplă decît la Coreachin, şi-l deosebea pe Antonovschii de acesta, cît şi de Serebreacov, prin aceea, că vocea lui era mai perfectă, mai mobilă, mai flexibilă.
Susanin lăsa o impresie cît se poate de bună. Vocea artistului răsuna puternic, iar în momentele necesare căpăta un caracter moale, vibraţia dispărea şi sunetul curgea perfect şi lin.
Cele mai reuşite acte din întreaga operă erau actul trei şi patru — în actul trei admirabilul duet cu Vanea, iar în actul patru el cînta cu multă însufleţire aria “Aud dreptatea” şi interpreta cu o neobişnuită expresie scena finală cu polonezii.
Forţa vocii lui se potrivea de minune cu rolul lui Maliuta Skuratov din opera “Mireasa carului”, mai ales în scena cînd Maliuta vine în casa lui Sobakin cu vestea îmbucurătoare: “Carul-suveran a hotărît s-o ia de mireasă…” Antonovskii anunţa cu atîta forţă această hotărîre fatală a carului, încît ţi se făcea groază: părea că însuşi necruţătorul destin întrase pe neaşteptate în liniştita casă şi loveşte în capetele celor prezenţi. Vocea artistului în această groaznică scenă, acordul final răsuna cu o nemaiauzită putere şi expresivitate artistică.
Antonovskii a fost primul interpret al acestui rol pe scena Teatrului Mariinskii, ca de altfel şi a rolului “Oaspetele vareag” din opera “Sadko”. Coloratura vocii lui era cît se poate de potrivită pentru acest rol… Voce de stîncă. Iar în fermatoul de încheiere pe cuvîntul “marea”, valul sonor, produs de vocea lui Antonovskii, semăna cu întinderea infinită a unei mări. Cu multă expresivitate cînta Antonovskii şi rolu lui Huding din opera “Valchiria”, în care forţa vocii sale se potrivea minunat cu caracterul sălbatic al stăpînului pădurii. Vocea lui corespundea cît se poate de bine fermecătoarei teme a instrumentelor de suflat, prin care Vagner l-a caracterizat pe eroul său.
Părăsind Teatrul Mariinskii, în plină putere creatoare, Antonovskii cîntă un timp la teatre particulare. La Peterburg este primul interpret al rolului titular din “Pan-voevodul” de Rimskii-Korsakov. După acest spectacol pe neaşteptate el dispare de pe orizontul teatral.
La 43 de ani A. P. Antonovskii simte declinul puterilor sale şi părăseşte pentru totdeauna scena, ca să-şi păstreze renumele şi faima de cel mai fundamental bas. Împodobit cu cununi de lauri, el se întoarce la baştină, în oraşul natal Chişinău.
Era prin 1906 sau 1907. Aici, la marginea oraşului, în suburbia Malina Mică, Antonovskii şi-a procurat o casă modestă cu un lot de pămînt. Arta însă n-a părăsit-o.
Mulţi tineri cer asistenţa lui Antonovskii pentru a studia arta cîntului. Cei ce-şi aduc aminte de talentatul artist, povestesc că Antonovskii dădea lecţii gratuite elevilor lipsiţi de mijloace, care vroiau să însuşiască belcantoul.
Cînd la Chişinău se înfiinţează un conservator, Antonovskii devine directorul lui, iar mai tîrziu conduce la acest conservator clasa de canto.
Printre elevii săi, care au obţinut succese frumoa de pe scenele teatrelor de operă, a fost basul V. Siomin — solist al teatrului de operă din Cluj, baritonul I. Vacs — solist al cvartetului vocal de la Filarmonica de Stat din RSSM, în sfîrşit, basul E. Ureche — artist al poporuluй din URSS, ş. a.
…Iarna anuluй 1939. Pe strada Grădinilor un grup de oameni mergeau încet în urma sicriului lui Antonovskii. Erau rudele şi prietenii cîntăreţului. La cimitir nimeni n-a rostit discursuri, doar cîntarea corului amintea că murise un artist. Gazetele au anuncat prin cîteva rînduri despre moartea artistului: “S-a stins Aleksandru Antonovskii, bas cu renume mondial, născut în 1864, la Chişinău, unde marele artist a şi închis ochii”.
Fundamentalul bas : [A.P. Antonovschi] // Gleb Ciaicovschi. Cîntăreți celebri. – Ch., 1973. – P. 12-19.
Chișinău, orașul meu 