O aviatoare cum mai rar se întîlneşte
Un nume de glorie a aviaţiei româneşti este direct legat de Basarabia şi de numele nemuritor al scriitorului Alecu Russo.
De astă dată e vorba despre o femeie cu un destin neobişnuit care poartă amprenta epocii în care i-a fost dat să se manifeste.
Nadia Russo (17.VI.1901 la Tveri (Rusia) s-a născut în familia generalului de cavalerie Evgheni Brjozovski, mort în 1917, fiind ucis de soldaţii bolşevici. Rămânând fără tată, împreună cu sora mai mare şi însoţite de fosta ordonanţă a tatălui, s-au refugiat de frica urgiei roşii în Basarabia, unde locuia o mătuşă de-a lor.
În luna ianuarie a anului 1918, în Basarabia au intrat armatele române, s-a instaurat o anumită disciplină, s-a creat iluzia că regimul vechi practic nu s-a schimbat, nobilimea era galantă, ofiţerimea purta haine străine, balurile se ţineau lanţ. Senzaţia acestei reveniri la viaţa de odinioară au făcut-o să accepte foarte repede noul mod de viaţă. La Chişinău se vorbea mult ruseşte şi mediul lingvistic nu era pentru ea un impediment. Franceza, care o vorbea acasă, era vorbită în mediile nobiliare din Chişinău, iar româna îi părea ca o limbă străină, aducând a italiană.
Nadia Russo avea caracter. În momentul când s-a decis să se căsătorească cu moşierul basarabean Alexandru Russo, nobil de viţă veche, ea ştia exact că îşi schimbă nu numai numele, ci îşi schimbă o parte din obişnuinţele ei şi acceptă să fie cetăţeanca altui stat.
Face cursuri de surori medicale la Chişinău, iar în 1936, la Bucureşti, absolveşte cursurile de pilotaj la Şcoala de aviaţie Mircea Cantacuzino. (Aviaţia româna pe frontul de Est şi în apărarea teritoriului, editura Tehnoprod, 1993. – Bucureşti.)
„În anul 1938, la manevrele militare de aviaţie, care s-au desfăşurat la Galaţi, între 16-21 octombrie, au fost concentrate pentru prima dată în istoria aviaţiei române cinci aviatoare: Marina Ştirbey, pilot pe avionul bimotor sanitar Monospar, Nadia Russo, Maria Drăgescu, Virginia Duţescu şi Irina Burnaia, pilot de legătură. Cele cinci avioane au corespuns misiunilor încredinţate.”
În 1938 Nadia Russo este singura femeie care participă la raliul Praga-Bucureşti-Belgrad-Bratislava, fiind decorată în acelaşi an cu medalia Virtutea Aeronatuticâ de pace.
Când a început cel de al doilea război mondial, Nadia Russo a participat în cadrul Escadrilei Albe la luptele de pe frontul de est. Misiunea ei era de a evacua răniţii, astfel că a scos sute de pătimiţi din spitalele de campanie de lângă Odesa şi Stalingrad.
Acum, când tot mai multe se scrie despre aportul femeilor la dezvoltarea aviaţiei româneşti şi despre participarea lor la misiunile de luptă pe frontul de est, întâlnim numele Nadei Russo pomenit în paginile acestor istorii :
„La data de 18 august 1942, Secţia I a Escadrilei 108 Transport Uşor a primit ordin să se deplaseze în zona de operaţii a Corpului 6 Armată, comandat de generalul Dragalina, pe aerodromul de lângă localitatea Kotelnikovo, la 60 km de Stalingrad. Personalul escadrilei: Lt. C-dor. Popovici Isaia, piloţii: Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas, serg. Tr. Găvănescu şi serg. sanitar pilot Popescu C., personal tehnic: maistru mecanic Ruse Ion şi 10 soldaţi-servanţi. Dotare: şase avioane RWD-13, din care 3 cu targă (nr. 1, 2, 3). Traseul urmat, cu aterizare de alimentare, a fost: Tiraspol, Nicolaev, Stalino-Kotelnikovo. Prin gara Kotelnikovo trece linia ferată Rostov-Stalingrad. În localitate era instalat un spital de campanie al armatei române. Personalul şi materialul au fost cazaţi în patru corturi. Pe aerodrom aterizau şi decolau avioane Ju-52 germane, care transportau trupe şi muniţie spre front. Surse de apă nu existau, decât apa potabilă era adusdă în canistre şi apă de spălat adusă de avioanele Junkers Ju-52 ale Grupului, apa fiind depusă într-un butoi lângă corturi. Aerodromul fiind în plină stepă calmucă, nopţile erau foarte reci, iar ziua aerul era foarte fierbinte. Din cauza prafului, piloţii îşi curăţau părul cu benzină de avion. În direcţia frontului se vedea cerul înroşit şi se auzeau exploziile proiectilelor trase din ambele părţi. Coloane de tancuri treceau noaptea spre front. în regiune apăruseră partizanii. Aprovizionarea cu hrană şi pâine se făcea de la popota spitalului, iar raţiile de ciocolată, unt, miere, ţigări, de la comandamentul aliat. De la data sosirii în zonă au început transporturile de răniţi de pe terenuri găsite la întâmplare în apropierea localităţilor Avganerovo, Axay, Shutov - la spitalul din Kotelnikovo. De aici erau luaţi de avioanele Junkers-52 ale Grupului şi transportaţi la spitalul din Tiraspol. îmbarcarea se făcea într-un nor gros de praf, răniţii fiind aduşi pe targă sau în spinare, sprijiniţi, iar alţii târându-se pe genunchi şi în mâini ca să ajungă la avion. Majoritatea din regimentele de infanterie, între care şi răniţi germani.(…) …În campania de la Stalingrad au fost transportaţi în jur de 300 de răniţi grav. Cele trei avioane au fost decorate în 1942 cu ordinul „Vulturul German", cl. a lll-a şi „Crucea Reginei Maria" cl. a lll-a. De la data sosirii în ţară, după concediile de odihnă şi refacere şi când avioanele au ieşit din revizie şi reparaţii, în lunile mai şi iunie 1943, s-au efectuat transporturi de curieri militari la comandamentul român de la Odessa şi în diferite localităţi din ţară." (Aviaţia româna pe frontul de Est şi în a para rea teritoriului, editura Tehnoprod, 1993. - Bucureşti.)
În 1943 Nadia Russo părăseşte aviaţia din motive de sănătate, având la activ ordinele:
Virtutea aeronautica de război, cu spade, clasa Crucea de aur (1941), Vulturul german (1942), Crucea Regina Maria (1943).
După război, norocul i-a arătat Nadiei Russo reversul medaliei. Implicată în procesul ofiţerilor-aviatori, care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată şi condamnată în 1951 la şapte ani de închisoare (a ispăşit doar şase) şi cinci ani domiciliu obligatoriu în Lăteşti (Bărăgan). Aici s-a întâlnit cu multe cunoştinţe din lumea bună a Bucureştiului: doamna Maria Antonescu, soţia mareşalului, doamna Zelea Codreanu, soţia lui Corneliu Zelea Codreanu şi chiar pe viitorul ei soţ – Gheorghe Bossie, pe care l-a întâlnit tot în Bărăgan.
În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu şi a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. În 1986 i-a murit soţul. Nadia Russo n-a avut pensie şi ultimii ani de viaţă i-a trăit într-o neagră mizerie. Bolnavă de amnezie, a decedat la 22 ianuarie 1988 şi a fost înmormântată la Cimitirul Reînvierea din Bucureşti.
În Chişinău, una dintre străzi (fosta Raskova), situată în sectorul Râşcani (limitată de str. Bogdan-Voievod şi str. Pietrăriei), îi poartă astăzi numele.
Locul n-a fost ales întâmplător, căci aici pe vremuri era aerodromul Chişinăului şi ea aterizase aici de mai multe ori vizitând Basarabia. Tot aşa cum familia Russo deţinea o casă în centrul oraşului unde viitoarea aviatoare a locuit mai mulţi ani. Şi tot de ea este legată biserica Râşcanu în curtea căreia sunt înmormântaţi mai mulţi membri ai familiei Russo şi desigur venea încoace când aveau loc ceremoniile de pomenire a celor decedaţi.
Colesnic, Iurie. O aviatoare cum mai rar se întâlnește [Nadia Russo]. In: Moldoveanca. 2012, Nr 11/12, pp. 11.
Chișinău, orașul meu 