În anul 1906, aflându-se pentru prima dată în vizită la Chişinău, istoricul român Nicolae Iorga descria astfel imaginea oraşului:

„Multe clădiri publice măreţe. Tribunal, palat al guvernului, două gimnazii de băieţi, gimnaziu de fete, şcoala eparchială de fete, urcată sus cu o cupolă de biserică, în drum spre gară, orfelinat al nobililor, club al nobilimii, fundaţia bătrânului Balş, mort acum vreo cincisprezece ani, muzeu, care se clădeşte în stil maur cu brâul de smalţ… Ghiceşti o temniţă după acele împrejmuiri totdeauna închise, după acele uşi lăcătuite, după acele fereşti moarte. Pare că acea pajure de sus stă să-şi înfigă ghearele şi în inima ta. Ceea ce s-ar potrivi aiurea, în oraşe mari, deopotrivă de monumentale şi curate, uimeşte şi înspăimântă aici mai mult decât câştigă…”.

Evident, dincolo de imensitatea de piatră, care l-a „uimit” şi l-a „înspăimântat” pe marele istoric, remarcăm în spusele sale faptul că oraşul Chişinău la începutul secolului al XX-lea este cuprins de procesul de modernizare, care îl plasează, din punctul de vedere al construcţiilor publice, alături de marile oraşe ale timpului.

Din această epocă datează o serie de construcţii de utilitate publică ce confirmă afirmarea Chişinăului ca centru urban cu tendinţe de modernizareale aspectului arhitectonic. Printre cele mai impunătoare sunt: Clădirea Băncii Urbane (din 1978 Sala cu Orgă), situată pe actuala stradă Ştefan cel Mare, 81, construcţia căreia a fost începută în 1903 şi finisată abia în 1911, realizată în stil eclectic cu forme neoclasice şi baroce, tendinţe în vogă pentru clădirile publice din această perioadă; în 1902 este construit sediul Societăţii Orăşeneşti de Credite din strada B. P. Hasdeu, nr. 4, construcţie din piatră cu două nivele, cu uşile şi ferestrele din lemn de pin, cu sobe din teracotă, iar scările din metal, care poartă amprentele aceluiaşi stil eclectic; Clădirea gimnaziului nr. 3 de băieţi, situată în strada A. Mateevici, 111, în care în martie 1918 şi-a ţinut şedinţele Sfatul Ţării, finisată în 1905, clădire care aminteşte de clasicismul francez al combinării volumelor proeminente centrale cu cele laterale prin galerii; Clădirea Dumei orăşeneşti (strada Ştefan cel Mare, 83), construcţia căreia a fost încheiată în 1902 în spiritul eclectic al arhitecturii renaşterii italiene; Clădirea Muzeului Zemstvei(actualmente Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală), situat în strada M. Kogălniceanu, 82 A, terminată în 1905 sub proiectul lui V. Ţîganco, care conţine elemente ale stilului oriental, islamic (vezi imaginea), ş.a.. Clădiri în stil asemănător au fost construite în perioada cercetată pe tot cuprinsul Imperiului, inclusiv la Petersburg.

Acestora li se adaugă case individuale, vile şi conacuri urbane construite în aceeaşi perioadă, care completează imaginea oraşului: Vila urbană a lui Vladimir Hertza, situată pe strada Ştefan cel Mare, 115, construită în 1905 într-un parter, care poartă amprentele stilului baroc vienez, atrăgând atenţia prin garnitura decorativă bogată a faţadei principale, cât şi prin basoreliefurile şi ornamentele moderne; Vila urbană din strada A. Bernardazzi, 95-97, înălţată încă în 1901 în stil oriental cu influenţe ale modernului; o altă Vilă urbanăsituată în strada actuală Toma Ciorbă, 5, alcătuită din două case într-un etaj (1912), cu detalii ale neoclasicismului, dar şi cu elemente ale stilului modern; Conacul urban din strada 31 August 1989, 43 A (colţ cu strada Tighina), cu detalii arhitectonice ale stilului eclectic şi elemente reminiscente ale clasicismului etc. (vezi schiţele 2-3, 5-7).

În ceea ce priveşte aspectul arhitectural al construcţiilor din oraşul Chişinău, putem evidenţia câteva stiluri şi tendinţe ale epocii. Astfel, Catedrala Schimbarea la faţă a fost construită în anul 1901 de către arhitectul Saraţinski şi reprezintă, până în prezent, unul dintre cele mai frumoase edificii ale Chişinăului. Ea se distinge printr-o compacitate uluitoare, dar şi prin simplicitate, laconism şi eleganţă.

De asemenea, la multe clădiri din Chişinăul de la începutul secolului se păstrează elemente ale stilului clasic, sobru, cu tendinţe spre efecte grandioase. În privinţa modalităţilor de construcţie a clădirilor, remarcăm că în această perioadă se construia fără grabă, astfel încât pentru înălţarea unei clădiri era nevoie de ani sau chiar de decenii. Noile materiale şi noile construcţii erau întotdeauna concepute sub aspect estetic şi îmbinate în mod obligatoriu cu elemente vechi. De multe ori, pentru a conferi edificiilor un caracter mai romantic, arhitecţii foloseau raţionalismul în aplicarea betonului armat, a sticlei sau a ceramicii; dar puteau apela, de asemenea, la decorativul capricios, la ornamente, la accentuarea intenţionată a formelor şi liniilor curbe, glisante. În acest sens, ornamentele reliefate, întortocheate, grilajele metalice, mai rar din beton armat sau piatră ale balcoanelor, se îmbinau în interpretarea liberă a stilurilor istorice.

Reprezentativ este în acest sens şi Castelul de pe strada Bernardazzi, nr. 52. Arhitectura acestuia este simplă, nici urmă de elemente în plus, pe ferestre, pe pereţi sau pe acoperiş. Executarea clasică în formă dreptunghiulară a proiectului şi amenajarea, împreună cu alegerea reuşită a materialelor de construcţie, conferă eleganţă şi frumuseţe acestui edificiu. Intrarea în curte este proiectată sub formă de arc. Balconul e împodobit şi el cu elemente arhitecturale. Acestea alternează cu ferestrele dreptunghiulare, care îi conferă castelului originalitate.

Acelaşi stil arhitectonic se menţine în construcţia majoritară a conacurilor urbane boiereşti ale Chişinăului de la începutul secolului al XX-lea. Acestea aparţineau elitei oraşului, care dispunea de resurse financiare impunătoare pentru a-şi putea permite luxul de a înălţa asemenea construcţii. De exemplu, Conacul de pe actuala stradă 31 August, nr. 100, construit în stil clasic, cu elemente ale renaşterii italiene. Sau Conacul urban de pe strada Columna, nr. 30, care avea o suprafaţă de circa 2 289, 7 metri pătraţi şi dispunea de un demisol şi un etaj din piatră albă tencuită. Acesta avea 11 încăperi şi un portal288. Localurile publice ale Chişinăului, destul de numeroase în perioada de timp studiată, ar putea fi împărţite în mai multe categorii. În prima categorie putem include clădirile reprezentative ale oraşului, cum ar fi, spre exemplu, primăria, şcoala, tribunalul, catedrala, la care se adaugă cinematograful, teatrul, librăria etc. Acestea erau concentrate în mare parte în zona centrală a oraşului, care era cea mai bine întreţinută, dispunând de toate cele necesare pentru un nivel de trai civilizat.

Conform surselor timpului, la 1900 în întreaga Basarabie existau 25 instituţii de instruire publică, 15 pentru băieţi şi 10 pentru fete. Oraşul Chişinău deţinea întâietatea în acest sens, deoarece aici se aflau: două gimnazii clasice pentru băieţi, două gimnazii de fete, o şcoală de opt clase „M.A. Nagovski”, o şcoală reală, o şcoală de 7 clase „Karcevski”, o şcoală comercială „Skorodinski”, un seminar duhovnicesc, o şcoală eparhială, o şcoală duhovnicească, o şcoală de vinuri, biblioteca obştească orăşenească. În 1902 a fost deschisă o şcoală profesională de opt clase, şcoala particulară de băieţi, şcoala comercială de trei clase, şcoala orăşenească de meserii „Alexandrov”, şcoala orăşenească de desen, trei şcoli de muzică, şcoala profesională orăşenească evreiască de fete „Raşcovici”, şcoala evreiască de meserii pentru băieţi.

Un moment semnificativ de mare amploare l-a constituit crearea în ajunul Marii Uniri, la 18 februarie 1918, a Universităţii Populare din Chişinău, din iniţiativa unui grup de intelectuali basarabeni, printre care P. Halippa, Şt. Ciobanu, I. Pelivan, P. Erhan, E. Alistar, N. Alexandri etc. Această instituţie, care îşi avea sediul în renumita Casă Eparhială, nu echivala cu un aşezământ de învăţământ universitar, menirea ei fiind cu totul alta. Astfel, Pan Halippa menţiona despre scopul primordial al acesteia: „Universitatea Populară din Chişinău va fi o instituţie culturală pentru redeşteptarea şi luminarea minţii poporului…” (scopuri de culturalizare, de răspândire a ştiinţei de carte etc.). Pentru a scoate în evidenţă rolul pe care îl deţineau instituţiile publice în procesul de ridicare a nivelului de carte şi cultură al populaţiei orăşeneşti, evidenţiem existenţa Societăţii istorico-literare din Chişinău, creată şi condusă de Iustin Frăţiman (aprilie 1918). Această Societate fondează un muzeu naţional şi deschide o universitate populară, prin intermediul cărora se urmărea propagarea culturii naţionale. În cadrul Universităţii Populare din Chişinău, Iustin Frăţiman a predat cursul de Istoria bisericii româneşti. Prin urmare, majoritatea instituţiilor de instruire publică aveau menirea principală de a forma un nivel de cultură locuitorilor oraşului.

Un alt gen de localuri publice îl constituie gospodăriile individuale, care datorită unor împrejurări, precum şi a unor acţiuni de vânzare-cumpărare se transformă în clădiri publice. Vom prezenta în continuare câteva exemple de astfel de localuri publice. A. Sava, unul dintre martorii perioadei, menţionează despre Casa paharnicului Toma Stamati, fost serdar de Orhei, şi a fiului său, poetul Constantin Stamati. Această clădire era situată pe strada Sf. Haralampie nr. 126, la marginea de sus a oraşului. Conform informaţiilor prezentate de autor, la început aceasta a constituit o proprietate individuală, iar mai apoi a fost transformată în Casa Statului, unde îşi avea sediul Poliţia din Chişinău. Această construcţie avea o faţadă de un etaj şi jumătate, iar în spate un singur rând şi era acoperită cu scânduri. Ea a fost scoasă în vânzare pentru prima dată în 1836, iar în anul 1896 intră în stăpânirea familiei moldoveneşti a Emiliei Moinescu; din anul 1903, edificiul a avut mai mulţi stăpâni, printre care domnii Uşer Bronfman şi Moise Aron Zilberfarl.

De altfel, după cum remarcăm din menţiunile lui A. Sava, majoritatea localurilor publice din perioada studiată, pe care le-am plasat în această categorie, îşi schimbă foarte des proprietarii, fiind supuse mai multor acte de vânzarecumpărare. Câteva exemple sunt indispensabile în acest sens.

Astfel, proprietatea individuală, situată pe strada Sf. Haralampie nr. 116, a avut mai mulţi proprietari: în anul 1900 ea aparţinea unui oarecare Egor Ursul, în anul următor, 1901, trece în posesia lui Seima Vladimirski, care peste numai un an o vinde lui N. Vladimirski. Începând cu anul 1907, aici era sediul Băncii Poltava, care, la rândul ei, o vinde în 1919 familiei Chidel.

Au existat şi situaţii contrare, când unele localuri publice sunt transferate în urma actelor de vânzare-cumpărare în proprietăţi individuale. Este exemplul casei nr. 120, situată pe aceeaşi stradă, care în 1901 constituia sediul Băncii funciare Tavrida-Basarabia, iar în anii următori a avut mai mulţi proprietari, printre care: în 1902 – pe doamna Litovcenko; în 1912 – F. Lvovski; 1914 – S. Nazarov; în anul 1916 casa a fost trecută în posesia lui F. Lvovski şi în 1918 proprietarii ei sunt I. Protopulos şi Drosulis.

Printre localurile de acces public se enumără şi cele comerciale: magazine, prăvălii, dugheni etc. Conform afirmaţiilor lui Z. Arbore, în anul 1901 oraşul Chişinău poseda: 270 magazine de îmbrăcăminte, 254 depozite, 427 hoteluri, hanuri, cârciumi, 684 prăvălii cu obiecte casnice, 54 magazine cu obiecte industriale; în total în oraş fiind înregistrate 1 912 localuri de acest gen care aduceau venituri capitalei în sumă de 21 553 100 ruble.

Numărul acestora, pe parcursul perioadei cercetate, este în creştere continuă. Astfel, de exemplu, în anul 1912 în Chişinău existau mai multe magazine în casele orăşeneşti. Dintre acestea – 10 magazine sunt atestate la etajul de jos al blocului vechi situat în centrul capitalei, care au fost date în arendă pentru suma de 9 935 ruble, cu 160 ruble mai puţin decât în anul precedent, 1911; iar alte 14 magazine sunt situate în blocul nou, situat între străzile Alexandrovskaia şi Sinadino, arendate pentru o sumă totală de 20 270 ruble; şi 5 magazine se găseau la Pasaj, colţ cu strada Puşkin.

Din aceeaşi categorie de local public face parte primul Munte de Pietate (Lombardul) sau aşa-zisa cooperativă orăşenească; deschis chiar la începutul secolului al XX-lea în oraşul Chişinău, acesta se afla pe strada Negustorilor, nr. 58, actualmente, strada Hânceşti.

Acest eveniment a favorizat situaţia economică a cetăţenilor de condiţie socială medie. În primele luni, sumele necesare pentru acordarea creditelor erau constituite din capitalurile unor oameni bogaţi, plus o parte din mijloacele luate din bugetul orăşenesc. Scopul acestei organizaţii era de a ameliora dependenţa oamenilor nevoiaşi de cămătarii lacomi, care dictau celor ce împrumutau bani de la dânşii, condiţii rigide impuse după bunul lor plac. Din chiar primii ani de existenţă, acesta s-a bucurat de o mare popularitate în rândul orăşenilor. Aici erau puse în gaj bijuterii, blănuri, veselă scumpă, încălţăminte etc., oferindu-se în schimb împrumuturi băneşti cu un procent mic, pe un termen stabilit. Încă de la începutul deschiderii, această instituţie funcţiona în baza unui statut, având un document special şi plătind regulat în trezoreria oraşului un anumit procent. În cadrul Muntelui de Pietate lucrau un casier, magazioneri, un cojocar, un dezinfectator. Supraveghetorul banilor acumulaţi era, de regulă, şeful poliţiei orăşeneşti299. Conform datelor timpului, deschiderea Muntelui de Pietate a fost un act justificat, reciproc avantajos, şi pentru fondator, şi pentru clienţi. În Biblioteca Naţională din Chişinău s-aupăstrat documente referitoare la activitatea Muntelui de Pietate în anul 1913 (al 14-lea an de activitate). Din bilanţul anual făcut de coordonator, devine mai clară activitatea acestei instituţii. Actele consemnează ajutorul acordat de această instituţie la 86,5 mii de oameni, adică câte 320 de cereri pe zi. Menţionăm, în această perioadă în Chişinău locuiau nu mai puţin de 90 de mii de oameni. Beneficiile nete ale Muntelui de Pietate (împreună cu plata încasată pentru lucrurile puse la păstrare) au constituit, în anul menţionat, mai mult de 52 de mii ruble. Cheltuielile erau legate de întreţinerea funcţionarilor, plata impozitelor şi alte scopuri.

Despre numărul impresionant al localurilor comerciale existente în oraşul Chişinău menţionează şi Nicolae Iorga: „Dăm o raită chiar atunci seara prin centru, unde prăvăliile cele mari nu s-au închis încă. Argintăriile sunt foarte bogate, un evreu din Otaci, pe Nistru, care poartă numele rusesc de Ataţchi, vinde frumoase coloane de plăci de argint lucrate mai mult sau mai puţin în Caucaz, dar care poartă hanghere şi litere care amintesc această ţară. Caucaziene mai vreau să fie mânere de umbrele, condeie şi câte altele. Dacă arată cineva îndoieli asupra adevărului şi a preţului, Ataţchi se jură în tot felul şi se arată gata să plătească sute şi mii de ruble, dacă a minţit. Vinde şi în România, la Iaşi, altor evrei, schimbă bani austriaci foarte bucuros şi se pricepe a-şi scoate la sfârşit tot preţul lui. Vorbeşte binişor româneşte şi e un tip interesant”. Magazinele şi centrele comerciale erau concentrate în partea centrală a oraşului, acolo unde exista o aglomeraţie urbană şi, deci, o piaţă de desfacere a mărfurilor. Deşi, potrivit normelor legale, fiecare clădire putea fi înălţată cu autorizaţia conducerii oraşului, în realitate se construia mult la voia întâmplării, îndeosebi la periferia oraşului. 

Un alt gen de localuri publice sunt cele de agrement, printre care cele mai reprezentative sunt crâşmele. Aici lumea se aduna pentru a servi un pahar şi pentru a discuta diferitele probleme ale vieţii cotidiene, precum şi ultimele ştiri de senzaţie. Un martor al epocii menţionează mai târziu despre acest gen de local: „Nu era crâşmă care să nu geamă de lume…”. Afirmaţiile sale sunt confirmate de raportul Arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului, care susţine: „Cârciuma constituie localul tuturor relelor, al hoţilor, al speculanţilor, care foloseau munca ţăranilor”.

Spre deosebire de cafenele, relativ târziu apărute în peisajul urban, cârciumile au o tradiţie bogată, în special pentru clasele de jos, dar nu numai. Conform presei periodice a timpului, cârciumile erau localuri fără îngrădiri de acces, centre de comunicare pentru toate păturile sociale şi astfel atractive şi pentru cei care doreau să dea acolo un spectacol pentru a câştiga un ban. Aici îşi puteau rezerva masa meşteşugari şi negustori pentru a lua prânzul sau pentru a se odihni după o zi de muncă. Mult mai pasionale decât cafenelele, cârciumile erau un spaţiu predilect al confesiunilor, dar şi al injuriilor. Din aceste considerente, ordinea publică era pusă, de multe ori, la grea încercare. Între saloane şi cârciumi, cafenelele, cu mirosul îmbietor de cafea, tutun şi vorbă ocupă o poziţie aparte. Primele cafenele au aparţinut negustorilor evrei şi armeni. Cafeaua devine elixirul specific, iar ziarele – sursa nenumăratelor discuţii. Aici îşi găsesc adăpostul spiritele avangardiste, iar înflorirea acestui gen de local s-a datorat faptului că ele nu au îngrădit libertatea de exprimare a opiniei. Tendinţa spre individualism, dar şi creşterea posibilităţilor de distracţie, au determinat o anumită specializare a cafenelelor. Aici se putea bârfi, negocia, ţese intrigi, complota, discuta, citi ziare sau reviste, bea, ba chiar dormi sau şopti cuvinte de amor.

În concluzie, în perioada de la începutul secolului al XX-lea, oraşul Chişinău se caracterizează printr-o multitudine şi o complexitate a localurilor publice, foarte diverse, atât din punctul de vedere al aspectului exterior, al arhitecturii, dar şi în ceea ce priveşte destinaţia acestui tip de construcţie. În anii 1900-1918 au fost înălţate o serie de edificii: de la locuinţe şi proprietăţi individuale, care aparţineau reprezentanţilor păturilor înstărite ale oraşului, la construcţii şi localuri publice, cum ar fi: bănci, magazine, teatre, cinematografe, librării etc. Cât priveşte tehnica construcţiilor, aceasta era destul de migăloasă, accentul punându-se pe calitate, pe respectarea stilurilor şi a simetriilor, pe bunul gust al artisticului. Relatările unor martori ai timpului constituie o dovadă certă a existenţei unui amestec al diferitor tendinţe arhitectonice, în dependenţă de preferinţele proprietarului sau ale arhitectului. Luate în ansamblu, acestea au menirea de a schimba aspectul exterior al oraşului, dându-i o tentă de modernizare. Variate sunt şi localurile de agrement. Acestea (saloane, cârciumi, cafenele, berării etc.) variază în funcţie de venituri şi de clientelă. În asemenea tip de local viaţa urbană era mai vie, mai palpitantă. Aici, fără deosebire, aristocratul sau cetăţeanul simplu putea să trăiască ritmul vieţii în adevăratul sens al cuvântului; el putea să-şi dea frâu liber trăirilor şi sentimentelor, fără a fi împiedicat de principii sau de prejudecăţi.

---

 SAVA, Lucia. VIAŢA COTIDIANĂ ÎN ORAŞUL CHIŞINĂU LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA (1900-1918) / Lucia Sava // – Chișinău. – 2010. – P. 94-101.