Maria Bieşu la început de cale

Timp de câteva decenii la rând viaţa muzicală din Moldova se desfăşoară purtând o amprentă semnificativă a artei şi activităţii cultural-artistice a Mariei Bieşu.

Pe parcursul anilor omagiata noastră s-a afirmat şi este cunoscută şi în ţară, şi departe peste hotare ca o interpretă de talie neordinară, am putea zice – extraordinară, excepţională. Dar ea este şi un promotor al artei şi culturii muzicale, devenind un pilon al culturii muzicale naţionale, şi un simbol al legăturilor, al conexiunii cu viaţa poporului.

Vorbind astăzi la această omagiere a marii noastre artiste, vreau să spun că mi-a fost hărăzit s-o cunosc încă din fragedă tinereţe, atunci când ea, fiind studentă a Conservatorului din Chişinău, a făcut primii paşi pe scena profesionistă, şi am urmărit apoi, ce-i drept oarecum de la distanţă, evoluţia ei, afirmarea, înălţarea şi triumful ei pe tărâmul artei muzicale.

Ceea ce o caracteriza pe Maria Bieşu ca personalitate erau şi rămân până în ziua de azi următoarele trăsături de caracter: în primul rând, talentul nativ, ea fiind înzestrată de la natură cu deosebită dărnicie, ceea ce o distingea încă de la bun început. În al doilea rând, vom remarca o extraordinară dragoste şi devotament pentru arta aleasă. De aici şi proverbiala ei capacitate de muncă, dârzenia cu care ea muncea pentru a se perfecţiona, pentru a atinge culmile artei interpretative. Se poate spune că Maria Bieşu a trăit cu arta şi pentru artă. Şi în sfârşit, nu putem să nu remarcăm statornicia şi perseverenţa, tenacitatea în urmarea căii odată alese în viaţă.

Talentul deosebit şi trăsăturile sale de caracter au evidenţiat-o chiar din fragedă tinereţe.

Îmi amintesc, era prin 1957. Conducătorii Ministerului Culturii (iar împreună cu ei eram şi eu, proaspăt numit redactor-şef la direcţia artelor) au fost convocaţi la Comitetul Central al PCM. După discutarea diferitor probleme, secretarul CC Tcaci D.G. s-a adresat ministrului Artiom Lazarev şi celorlalţi de la Ministerul Culturii cu întrebarea: Ce mai face fata ceea de la Volontirovca, Bieşu, cum învaţă ea? Şi cum o duce cu traiul? A fost pentru prima dată când am auzit de numele Mariei. Mai pe urmă am aflat că Maria Bieşu la olimpiada republicană de creaţie populară a avut un succes întru totul remarcabil, succesul ei devenind o adevărată sensaţie, astfel că conducătorii de atunci ai republicii, dându-şi seama de talentul ei, au decis să-i fie create condiţiile necesare pentru a învăţa şi a-şi desfăşura talentul.

Dar ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că de la primii paşi, încă înainte de a apărea pe scena profesionistă, şi chiar înainte de a păşi pragul Conservatorului, ea, datorită talentului său neordinar, era în atenţiea nu numai a diferitor demnitari, mai ales din sfera culturii şi artei, dar a opiniei publice din republică.

La Conservator Maria învăţa cu sârguinţă şi în acelaşi timp participa la diferite concerte, fiind solicitată mai ales ca interpretă de cântece populare, domeniu în care ea deja se afirmase. Iar mai apoi, fiind încă studentă, ea devine solistă a orchestrei de muzică populară „Fluieraş” şi din 1958 până în 1960 evoluează cu acest colectiv alături de Tamara Ciobanu, Gheorghe Eşanu, Serghei Lunchevici. Împreună cu acest ansamblu popular ea va participa în 1960 la Decada literaturii şi artei moldoveneşti de la Moscova. Cu această orchestră, condusă pe atunci de compozitorul David Fedov, a fost realizată o serie de înregistrări la Radioul şi Televiziunea Moldovenească.

În legătură cu anii de studii ale omagiatei, aş ţine să amintesc de următorul fapt, ce mi se pare deosebit de semnificativ. Vorba-i că tânăra studentă de la Conservator i-a pus la încurcătură, aş zice chiar la încercare pe pedagogi. Talentul ei neordinar, vocea-i de un timbru inconfundabil, dar de un diapazon neobişnuit de mare a trezit printre profesori discuţii aprinse – ce voce are studenta?

De soprană lirică, soprană dramatică, ori poate chiar de mezzo-soprană? Şi iată că studenta ajunsese deja în anul patru, se apropiau examenele de licenţă, dar pedagogii încă nu deciseseră ce fel de voce are ea.

De fapt se crease o situaţie nu numai neplăcută, dar şi de-a dreptul periculoasă. Căci a categorisi greşit vocea unui student-vocalist şi a-l impune să se exersese cu un material necorespunzător înseamnă să-l nenoroceşti, să-i distrugi calităţile vocii. Cu părere de rău, în viaţă se mai întâmplă asemenea cazuri. Şi nu degeaba printre muzicanţi circulă bancul-ghicitoare:

Ce este vrabia? Este o privighetoare care a absolvit Conservatorul. Şi odată ce pedagogii nu se înţeleseseră între ei ce voce are Maria Bieşu, e mai mult decât probabil că şi programul de exerciţii la canto nu era întru totul adecvat şi definitivat. Insă aptitudinile vocale ale viitoarei primadone erau atât de trainice şi sănătoase, forţa şi calităţile vocii sale erau atât de viguroase, încât tânăra cântăreaţă a depăşit cu brio toate deficienţele procesului pedagogic.

Cu câteva luni până la examenele de licenţă într-o bună zi vine la mine la Ministerul Culturii (eram pe atunci viceministru) rectorul Conservatorului Vasilii Petrovici Povzun, îmi expune toată pătărania cu studenta Bieşu şi cere ca să fie dusă la Kiev, unde era un laborator cu aparatură specială pentru a stabili definitiv ce voce are Maria Bieşu.

Formele necesare au fost făcute în mod operativ şi tânăra cântăreaţă împreună cu reprezentanţii Conservatorului au plecat la Kiev, unde cu ajutorul aparatajului special s-a stabilit în sfârşit că Maria Bieşu este o soprană lirico-dramatică. De fapt însă ea se şi afirmase deja ca o vocalistă de anvergură. Astfel că examenul cu aparatajul special era oarecum întârziat.

Despre calităţile şi vigurozitatea talentului ei nativ vorbeşte şi faptul că atunci când în l965 artista a plecat pentru doi ani la Milano, pentru a-şi desăvârşi măiestria cu pedagogii de la renumita „La Scala”, maieştrii milanezi, după ce au ascultat-o, au spus că ea are deja şcoala italiană moştenită de la mamă şi tată. Maria Bieşu nu s-a lăsat sedusă de aprecierile măgulitoare şi a muncit cu sârguinţă pentru a-şi perfecţiona arta. Or, ea întotdeauna a ştiut să muncească şi a iubit munca.

Dragostea pentru arta pe care şi-a ales-o, statornicia în această dragoste şi perseverenţa cu care a muncit de-a lungul vieţii în numele artei iubite – acestea sunt trăsături esenţiale ce o caracterizează pe omagiată. Încă din primii ani de Conservator ea s-a decis că va cânta la operă. Şi acestei decizii i-a rămas ataşată pe viaţă.

În 1958, când am invitat-o ca solistă la „Fluieraş”, eu ca director al Filarmonicii Moldoveneşti am văzut că ea se înscrie de minune în acest colectiv pe care căutam să-l înnoim şi unde erau deja o serie de tineri talentaţi – Serghei Lunchevici, clarinetistul Lev Kiseliov, acordeonistul Costea Şolcovschi şi alţii. Ea se încadra organic în ansamblu nu numai datorită calităţilor sale de înzestrată interpretă de cântece populare, dar şi datorită aspectului său exterior, scenităţii sale.

Într-adevăr, era tânără, zglobie şi frumoasă, dar nu de o frumuseţe clasică, oarecum rece, ci de o frumuseţe pământească, aş zice moldovenească, zveltă, bine făcută; costumul naţional o prindea de minune. Cu faţa puţin smeadă şi cu gropiţe în obraji, precum şi tonul şăgalnic al cântecelor interpretate – toate acestea o făceau o adevărată vedetă, o podoabă ce înfrumuseţa atât concertul, cât şi întregul ansamblu.

Pe atunci steaua recunoscută a „Fluieraşului” era eminenta cântăreaţă basarabeană Tamara Ceban. Ea era unanim recunoscută ca star al muzicii populare moldoveneşti nu numai la noi în Moldova, ci şi în întreaga Uniune Sovietică. Dovadă erau şi titlurile şi onorurile – laureat al premiului Stalin, artistă a poporului din URSS, fiind chiar şi deputat al Sovietului Suprem Unional. Dar, cu anii, ea se apropia de o vârstă oarecum critică şi se prevedea că mai devreme ori mai târziu va părăsi scena. Apărea întrebarea – cine o va înlocui?

Noi, cei de la conducerea Filarmonicii, eram de acord că Maria Bieşu ar putea-o înlocui pe Tamara Ceban. Şi atunci eu am invitat-o pe Maria şi i-am propus să rămână la „Fluieraş” pentru a deveni în perspectivă principala solistă a acestui ansamblu. M-am străduit să-i vorbesc de viitorul frumos ce o aşteaptă aici, căutând s-o conving să accepte.

Ea însă, deşi îi plăcea să evolueze la „Flueraş” şi se bucura de aprecierea publicului, totuşi nu s-a lăsat ademenită. Ce-i drept, în 1960 a participat cu acest colectiv la Decada literaturii şi artei moldoveneşti de la Moscova, unde a cunoscut succese deosebit de frumoase. Dar curând după aceasta a plecat şi peste puţin timp o vom vedea la Operă. Ea a rămas fidelă crezului pe care l-a îmbrăţişat încă în primii ani de conservator şi pe care l-a slujit o viaţă.

Fiindcă a fost vorba de „Flueraş”, trebuie să spunem că aceasta era la a aceea vreme unica orchestră de muzică populară din republică. De interpreţi vocalişti nici nu putea fi vorba. Am căutat noi pe atunci prin raioane şi nu puteam găsi. Şi când ne uităm azi câte orchestre populare, profesioniste şi câţi solişti binecunoscuţi avem. Fără a mai vorbi de faptul că avem atâtea orchestre şi cântăreţi amatori, care se apropie ca nivel artistic de artiştii profesio¬nişti. Şi în faptul că astăzi în Republica Moldova a înflorit atât de frumos arta muzicală profesională şi cea de amatori vedem şi meritul distinsei noastre artiste Maria Bieşu. Prin arta sa măiestrită ea a contribuit la propagarea muzicii, la educarea unui larg public muzical.

Dar nu numai prin arta măiestrită de pe scena operei naţionale, ci şi prin neobosita-i activitate pedagogică, prin educarea de noi interpreţi. Nu în ultimul rând un rol deosebit de important a jucat aici şi activitatea sa organizatorică – doamna Maria Bieşu fiind de atâţia ani în fruntea Uniunii Muzicienilor, uniune căreia îi revine un rol deosebit în desfăşurarea tot mai largă şi ridicarea nivelului vieţii cultural-muzicale din republică.

Şi bineînţeles, în prim-plan apare şi organizarea Festivalului Internaţional Invită Maria Bieşu, manifestare care a devenit tradiţională.

În aceste zile de început de toamnă este pe larg sărbătorit jubileul de patru decenii şi jumătate de prodigioasă activitate scenică a distinsei noastre artiste. Aruncând o privire retrospectivă asupra strălucitei cariere scenice, cât şi asupra rodnicei sale activităţi pedagogice şi de organizare a vieţii muzical-artistice, noi pe drept cuvânt putem spune că Maria Bieşu este nu numai o distinsă artistă a Operei Naţionale, nu doar un înzestrat pedagog, ci şi un neobosit promotor al vieţii muzicale. Ea este reprezentantul unanim acreditat al artei teatral-muzicale moldoveneşti şi a devenit un adevărat simbol al culturii muzicale a poporului nostru.

Şi e firesc deci faptul că Maria Bieşu, alături de Ion Druţă, Eugen Doga, Anatol Codru, iar până nu demult şi de marele Mihai Grecu, reprezintă creaţia artistică în Academia Republicii Moldova.

Noi ne-am deprins că Maria Bieşu este adesea denumită primadona operei moldoveneşti. Or, după cum ştiţi termenul „primadona”, venit în limba română din italiană (prin filieră franceză), pre limba noastră se traduce „prima doamnă”, adică regină. De aceea cred că ar fi mai nimerit să trecem la cuvintele noastre neaoşe şi să spunem că Maria Bieşu este cu adevărat regina operei noastre (aplauze).

---

CEMORTAN, Leonid. ARTA / ASM. Chișinău, 2007. 116-118 p.