ELENA ALISTAR, O CONŞTIINŢĂ POLITICĂ ŞI NAŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

Marea Unire din 1918 a fost pregătită şi înfăptuită de o întreagă pleiadă de luptători pe tărâm naţional, care şi-a asumat riscurile şi responsabilităţile pentru împlinirea acestui deziderat fundamental în destinul României şi al provinciilor istorice româneşti.

Istoria Basarabiei a cunoscut numeroase per-sonalităţi care au anticipat marele eveniment şi au demonstrat, în cele mai grele momente, capacităţi şi calităţi extraordinare în promovarea şi realizarea înaltului ideal naţional. Un veritabil exemplu de conştiinţă politică şi naţională românească este Elena Alistar- femeie deputat din Sfatul Ţării de la Chişinău. Raportat la evenimentele măreţe din istoria Europei, dar şi la cele dramatice din istoria Basarabiei, de cele mai multe ori necunoscute sau mai puţin cunoscute, apare în mod firesc întrebarea: „Cum a reuşit o femeie să se impună pe scena politică a Basarabiei, într-un moment atât de dificil, caracterizat de mari confruntări militare şi tensiuni politico-diplomatice generate de război, într-un moment în care regimul demo¬cratic nu era încă instaurat pe plan european şi drepturile fundamentale ale femeii nu erau consacrate legislativ şi juridic?”

Cine este de fapt Elena Alistar? Surse istorice menţionează că este româncă basarabeancă, născută la 1 iunie 1875, în comuna Vaisal, judeţul Ismail, în familia preotului Vasile şi a Elisavetei Bălan. Dragostea faţă de neam şi cultura românească i-au fost altoite încă din casa părintească. A învăţat la şcoala primară din satul Congaz, apoi a studiat la Şcoala Eparhială de Fete din Chişinău (1883-1890). După terminarea studiilor a profesat ca învăţătoare în satele Văleni (1890-1891), Roşu (1891-1893) şi Zărneşti (1893-1897) din judeţul Cahul. După căsătoria sa cu preotul Dimitrie Alistar, s-a stabilit în satul Rezeni din judeţul Chişinău (1898), unde funcţiona ca preot tatăl său. Aici, deschide cursuri pentru adulţi, în limba română, organizează şezători, face lecturi cu sătenii, acţiuni culturale la care a participat şi Ion Pelivan. După moartea soţului său (1909) pleacă din localitate, rămânând în memoria sătenilor doar ca o bună preoteasă. Destinul i-a rezervat o viaţă sinuoasă şi plină de încercări.

Elena Alistar, personalitate puternică, percepea în profunzime evoluţia evenimentelor istorice care se produceau, manifesta o preocupare permanentă pentru deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia, cu mult înainte de anul 1918. În numeroase articole publicate în presă milita pentru unirea Basarabiei cu România. Cu susţinerea cunoscutului scriitor şi profesor Constantin Stere, ocrotitorul basarabenilor, în 1910, Elena Alistar soseşte la Iaşi, unde a fost primită ca studentă la Facultatea de Medicină, continuând în acelaşi timp să militeze, chiar cu riscul pierderii libertăţii, pentru mişcarea de emancipare naţional-politică a basarabenilor de sub dominaţia Colosului de la răsărit. Acţiunile sale s-au concretizat în formarea unui contingent mare de propagandişti care răspândeau ideile naţionale printre ţăranii moldoveni din Basarabia. Cauza naţională (unionistă) era susţinută şi promo-vată într-un context istoric european nefavorabil şi incert, agravat de formarea blocurilor politico-militare şi izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914.

La 19 august 1914, aflându-se în vizită la părinţii săi în Rezeni, Elena Alistar este arestată. Fiind acuzată de agitaţie proromânească, a fost închisă pentru 45 de zile în penitenciarul din Chişinău. Acuzaţia de spionaj în favoarea României neputând fi demon-strată, este eliberată şi se înapoiază la Iaşi, unde îşi continuă activitatea. După ocuparea României de către Puterile Centrale, în 1916 este mobilizată ca medic-sublocotenent la un spital din Iaşi, iar din toamna aceluiaşi an se angajează în calitate de medic la spitalul Costiujeni din preajma Chişinăului, unde va activa până la 1 decembrie 1918.

Consecventă principiilor sale politice, participă alături de forţele naţionale din Basarabia la con-stituirea Partidului Naţional Moldovenesc, în aprilie 1917. Fondează, în acelaşi an, Societatea Culturală „Făclia” a Femeilor Studente la Medicină şi Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, pe care o conduce în calitate de preşedinte. În octombrie 1917 este delegată în primul for democratic al Basarabiei. Astfel, la vârsta de 42 de ani, Elena Alistar devine deputat în Sfatul Ţării, primul parlament al Basa-rabiei. Şi-a exercitat mandatul de deputat pe întreaga perioadă de activitate a Sfatului Ţării (21 noiembrie 1917-27 noiembrie 1918). A făcut parte din Blocul Moldovenesc.

În cadrul Sfatului Ţării a activat în comisiile Redacţională şi Şcolară. Printre delegaţii Sfatului Ţării, aleşi ai diverselor partide politice, asociaţii culturale şi mişcări naţionale, vocea fermă a Elenei Alistar avea o pondere deosebită, aceasta simbolizând femeia Basarabiei. Publicistul George Tofan descrie astfel modul cum a fost primită de auditoriu luarea de cuvânt a Elenei Alistar la şedinţa de inaugurare a Sfatului Ţării: „O vie şi călduroasă manifestaţie se face vorbitoarei Ligii culturale a femeilor moldovence, dnei doctor Alistar. Des aplau-dată, preşedinta Ligii, care e o vorbitoare bună… analizează într-o frumoasă limbă moldovenească, era să zic românească, programul şi scopurile urmărite de Ligă”. La şedinţa de inaugurare a Sfatului Ţării, când corul a intonat melodiile „Deşteaptă-te, române!” şi „Pe-al nostru steag e scris Unire” pe faţa Elenei Alistar, ca şi a multor altor deputaţi moldoveni, se puteau vedea lacrimi de bucurie. După alegerea lui Ion Inculeţ în funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării, distinsa deputat Elena Alistar, îmbrăcată în costum popular, i-a aşezat acestuia pe umăr o eşarfa tricoloră. Elena Alistar a fost activă nu numai la şedinţele Sfatului Ţării, ea a fost o prezenţă permanentă în paginile ziarelor locale.

În apelul „Acum, ori niciodată…” lansat la 11 februarie 1918, se adresa basarabenilor nehotărâţi şi dezorientaţi: „Noi tre-buie să ne unim…! Orice moldovean, fie el cât de democrat, trebuie să înţeleagă aceasta şi să facă tot ce poate, să aducă orice jertfa, pentru a înfăptui această Unire. Noi nu putem trăi neatârnaţi, suntem siliţi a ne uni cu vreun stat vecin. Rusia e moartă, şi de va învia, apoi numai sub o cârmuire va mai putea trăi. Atunci e mai bine în monarhie împreună cu fraţii, decât cu străinii… Fiecare moldovean trebuie să dorească acum unirea cu România şi astfel să formăm cu toţii o Românie nouă, care să fie nouă din toate punctele de vedere”. La 19 februarie 1918, publică un alt apel către moldovenii din Basarabia:

„Vouă, tuturor, mă adresez cu această scrisoare pornită din adâncul sufletului meu, ce bate în folosul neamului. Acum să ne unim cu toţii cu dragoste către neam şi să lucrăm cât mai energic ca să putem da acum, având puterea în mâini, roade cât mai bogate si frumoase”.

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

În nenumărate rânduri a publicat articole ce aveau drept scop trezirea conştiinţei naţionale. Pentru a ilustra cele spuse, aducem drept exemplu scrisoarea din 13 octombrie 1918 adresată femeilor basarabene, prin care încă o dată le îndeamnă la luptă pentru drepturile lor.

După Unirea Basarabiei cu România este numită directoare a Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău, şcoală pe care o absolvise în 1890. Sub înţeleapta sa conducere (1918-1938), Şcoala Eparhială devine un adevărat focar de cultură şi educaţie românească.

Activitatea politică şi profesională de excepţie a Elenei Alistar a fost apreciată cu mai multe distincţii: „Ordinul Regele Ferdinand I”, „Meritul Sanitar” cl. II, pentru combaterea holerei (1913), „Bărbăţie şi credinţă” (1913), „Răsplata Muncii” cl. I (1922).

La 28 iunie 1940, când Basarabia a fost anexată de către URSS, idealul pentru care a luptat o întreagă generaţie s-a spulberat. Viaţa Elenei Alistar era în pericol. Lăsând în urmă un popor ce o admira şi o iubea, se refugiază peste Prut, stabilindu-se mai întâi la Iaşi, în casa familiei Isanos, apoi la Pucioasa, o localitate din judeţul Dâmboviţa. S-a stins din viaţă în 1955. În ultimele zile a avut în preajma ei doar trei prieteni, trei rude: sora, soţul şi doamna Isanos. Fe-meia care merita funeralii naţionale a dispărut din această lume ca un anonim. A fost înmormântată la Pucioasa. În 1963 a fost deshumată, adusă la Bucureşti şi reînhumată în cavoul familiei Isanos, din cimitirul Şerban Vodă (Bellu).

O viaţă dedicată patriei, o viaţă închinată patriei, o viaţă sacrificată pentru un ideal! De ce anume cei mai de seamă patrioţi ai neamului românesc sunt daţi uitării şi puşi în umbră, de ce anume ei, cei care au luptat pentru cauza naţională, sunt pedepsiţi prin uitarea şi indiferenţa noastră?

Numele ei a rămas doar la sfârşitul textelor arti-colelorpe care le-a publicat în presa vremii. În ultimul timp, viaţa ei a fost cuprinsă într-o pagină de carte.

Lipseşte o lucrare despre viaţa şi activitatea Elenei Alistar. Ne lipseşte un bust, o statuie. O stradă din Chişinău îi poartă numele. Doar atât! E enorm de puţin dacă ne gândim la marea ei operă.

---

PETEU, Natașa. Rev. Cugetul. 2007, Nr 4(36). 46-48 p.