VĂ ESTE DOR DE BUNEI?

Atunci, când în evoluţia unui gen de artă sau, în genere, în cultură, dintr-un motiv sau altul, se produce o stagnare ori, şi mai rău, o abatere de la firesc, mai devreme sau mai târziu apare un om, uneori şi doi, capabili să restabilească, să revigoreze continuitatea dezechilibrată, să lege timpurile şi epocile, să înrudească generaţiile pentru o vreme înstrăinate. La momentul pe care îl consideră potrivit, insuşi Dumnezeu îi plăsmuieşte anume pentru această misiune. Lor le rămâne doar să muncească. Si ei muncesc, intuindu-şi predestinarea.

Aceşti doi exponenţi ai lui Dumnezeu, despre care mă bucur că pot să vă vorbesc – Victor Botnaru şi Nicolae Gribincea, Maeştri în Artă, – fac parte din Tălăncuţa chiar de la începuturile ei.

La acele începuturi, acum trei decenii, au venit mulţi, dar, până la urmă, au rămas aceia, care nu au venit întâmplător sau dintr-o simplă curiozitate. Au rămas în ciuda faptului că de-a lungul anilor nu au fost înţeleşi şi apreciaţi la justa lor valoare. Evident, nici remuneraţi. Dar s-au mulţumit cu pâinea spirituală pe care le-a oferit-o din belşug valorificarea folclorului nostru muzical. Gustul acestei dificile preocupări nu poate fi perceput, simţit sau intuit de te miri cine, pentru că şi această simţire e un mare dar. Ei îl au cu prisosinţă. De aceea au şi rămas până azi la Tâlâncuţa. Prin ei, am putut să readucem în circuitul adevăratelor valori ale poporului ceea ce, cândva, alţii au dispreţuit, au neglijat, au negat şi au risipit. Ei au crezut în această mişcare de reabilitare a folclorului, au înţeles, înaintea şi în ciuda altora că folclorul reprezintă esenţa culturii noastre.

Victor Botnaru a redat universului nostru muzical un foarte vechi instrument lăutăresc şi, totodată, veritabilul stil de acompaniament al acestuia. Vorbesc despre cobza veche, tradiţională, cu un cu totul alt sunet, decât cel al variantei apărute pe la noi în anii sovietici, când ne-au fost impuse domra şi bala-lai-ca, iar dacă apărea cumva pe undeva şi câte o cobză, era una confecţionată pe aceleaşi principii străine… Cineva trebuia s-o readucă la viaţă în formula firească, cea care ţine cu adevărat de istoria culturii muzicale autohtone. Eu cred sincer că anume Cel de Sus l-a îndemnat s-o facă anume Victor.

Eu sunt acela care i-a zis:

„Tu, care ştii să cânţi la vioară, la violoncel, care cunoşti griful instrumentelor cu coarde fără de trepte, trebuie să revitalizezi cobza noastră; crede-mă, nici nu va fi nevoie să depui mari eforturi…”.

De unde această certitudine? De la acea percepţie cu totul deosebită a sunetului şi capacitatea sa de a studia minuţios orice lucru de care se apucă -preţioase calităţi, pe care a arătat că le posedă după alăturarea sa la tălăncişti.

La Conservator, a reuşit să găsească, uitată într-un dulap, o cobză, însă aceasta era cu trepte metalice, la fel ca domra şi balalaica. Ceea ce s-a întâmplat la nu prea mult timp după asta, nu poate fi înţeles altfel, decât ca o minune. Câteodată, Dumnezeu face şi asemenea minuni.

Într-o zi, aproape de staţia de troleibuz de pe strada Mateevici, vizavi de Universitate, a văzut câteva foi de hârtie împrăştiate pe trotuar. Putea să treacă pe lângă ele, să le calce, cum au făcut-o alţii înaintea lui, însă el, involuntar, şi-a aţintit privirea asupra uneia. Desenul de pe această hârtie i-a aţâţat curiozitatea. S-a aplecat, a ridicat-o, apoi Ie-a ridicat şi pe celelalte. Cercetându-le una după alta, acolo pe trotuar, şi-a dat seama că este un model grafic al cobzei lăutăreşti, cea despre care îi vorbisem eu lată aşa, cu vreo 30 de ani în urmă, a apărut la noi, din cele câteva foi de pe trotuar, Şcoala de Cobza a lui Victor Botnaru.

Mai întâi a studiat cobza el însuşi, apoi a impus-o membrilor Tălăncuţei. Ca să se poată apropia definitiv de această nouă dragoste a sa, Victor a urmat aspirantura la renumitul folclorist Petru Stoianov, iar mai târziu cu Victor Ghilaş, ambii fiind dascăli cu literă mare. Pe de altă parte, şi învăţăcelul lor, în virtutea capacităţilor sale, a fost unul singular, unic, urmând să devină şi el dascăl de cobză, cel mai bun la ziua de astăzi. Este un muzician fenomenal, un Orfeu al plaiului nostru, dar, spre deosebire de mitologicul Orfeu, care îi vrăjea pe cei din jur cântând doar la un singur instrument, la liră, Victor Botnaru cântă la toate, cu excepţia celor de suflat.

Violoncelul este instrumentul lui de bază, pe care l-a studiat la Conservator, iar celelalte – vioara, cobza, chitara, balalaica, ocarina, tilinca, fluierul simplu, fluierul îngemănat, cimpoiul, chiar şi pianul Ie-a îmblânzit cu darul său. Arta de a cânta cu măiestrie la toate aceste instrumente dumnezeieşti a demonstrat-o în repetate rânduri pe scenele naţionale şi străine. Ba chiar a inventat el însuşi un instrument, pe care i-am sugerat să-l numească victorofon, după exemplul lui Liubomir lorga cu iorgafonul său. Este un produs al curiozităţii şi creativităţii – o îmbinare de câteva instrumente de suflat implantate într-un bostan uscat, din care este scos miezul, şi din care iese un sunet şi o vibraţie nemaipomenită. Datorită lui Victor Botnaru, a devenit posibilă realizarea unui mare vis al meu: să readuc la Tâlăncuţa stilul de acompaniament tradiţional. În virtutea acestui fapt, am putea spune că, prin ceea ce face şi cum o tace, el întrucnipeaza universul instrumental al Tălăncuţei. În general, nu există cântăreţ pe care nu l-ar putea acompania la un instrument oarecare. O ştiu toţi cei din domeniu şi deseori îl solicită să participe la diferite concerte. Face un tot organic, firesc cu orice instrument şi cu oricare artist. Ca să vă puteţi da seama de nivelul profesional al măiestriei sale interpretative, voi spune că poţi să-l trezeşti pe neaşteptate din somn şi, peste un minut-două, va lua instrumentul în mâini şi te va acompania în tonalitatea necesară. Este un artist mare, cu un gust ales şi o estetică rafinată. Însă are şi un cusur esenţial: este excesiv de simplu şi modest – altminteri, ca şi noi ceilalţi, care ne foim în jurul lui sau alături de dânsul.

Nicolae Gribincea este altă fire şi, respectiv, altă faţetă a Tălăncuţei. Nu a făcut studii muzicale niciodată, alegându-şi cariera de dansator şi chiar dansând câţiva ani la „Mioriţa”. La Tălăn-cuţa, tot pe la începuturi, l-a adus vocea puternică şi expresivă de tenor, auzul foarte bun, memoria absolută şi dorinţa de a încerca să le aplice într-un careva mod. La început, n-avea intonaţie, deoarece, cât timp a dansat, şi-a deformat muşchii abdomenului, din care cauză îi tremura vocea.

Credeam că asta îl va descuraja, dar am greşit. S-a întâmplat contrariul: el s-a ambiţionat să scape cu orice preţ de această meteahnă. Atunci când i-a reuşit, s-a descoperit că are un anumit sistem de vocalizare, că simte foarte bine ornamentica melodiei. Acum face tot ceea ce face mai bine decât mulţi dintre profesioniştii cu studii la Conservator sau la Academie, doar cu acele multe daruri de la Dumnezeu, care îl ajută şi îl ridică mai sus decât alţii. Ele îl fac să încerce, cum deseori ne exprimăm, să cuprindă necuprinsul. Şi izbândeşte multe.

Dintre acestea multe, volumele Tăpănuţa cea de aur (cântece pe motiv folcloric pentru copii de toate vârstele, începând de la sugari, cântece şi jocuri cu noţiuni şi principii de etnopedagogie populară, parte culese în timpul expediţiilor, parte compuse chiar de el, în baza tuturor rigorilor de specialitate) şi învredniceşte-mâ, Doamne (cântece cu tematică religioasă, versuri şi muzică semnate de el) completează în mod esenţial nesecata lui energie creativă şi rudenia sufletească cu tot ce ţine de neamul său.

Experienţa de dansator l-a ajutat să-şi creeze un stil al său de prezentare scenică, acesta fiind o îmbinare spectaculoasă de cântec şi dans. Dar ce fel de dans?! Tot de acolo, din vremile strămoşilor noştri! Mergând în expediţii – repertoriul Tălăncuţei din expediţii l-am adus! – uneori, îi întreba pe informatori dacă nu ţin minte vreun dans din tinereţea lor. Unii ştiau un dans întreg, alţii doar o mişcare-două. Şi Nicolae, având şcoală de notare a cineticii dansului, încetul cu încetul, a reuşit să înregistreze cu acele simboluri care fixează figurile, vreo 300 de variante de dans, specifice limbajului nostru coregrafic tradiţional, dar necunoscute sau foartre puţin cunoscute de generaţiile de tineri : Calipanca, Catin-cuţa, Cărăghiţa, Ciubota, Dubălăreasa, Hulubiţa, Mărunţica, Sfredeluşul, Uşanca, Vengherca, Voinava şi câte multe altele!

Doar specialiştii în folclor pot percepe nepreţuita lor valoare! De aceea, i-am zis şi lui:

„Nicolae, eşti omul cântecului popular, nimeni n-o pune la îndoială, dar nu te îndepărta de dans, pentru că eşti şi al dansului. Ai putea face atâtea pentru promovarea lui!”.

Am ţinut să-l orientez anume în această direcţie, fiindcă, avansând în timp, am pierdut foarte multă substanţă autentică din coregrafia noastră populară, bogată în dansuri funcţionale, tematice, şi, cu regret, lăsând ca în locul lor să urce în scenă, dar şi să se răspândească prin sate formule născocite, modernizate. În ultimii ani, în mod serios de această problemă se preocupă doar Antip Ţarălungă. Sunt extrem de mulţumit că i s-a alăturat şi tălăncistul Nicolae Gribincea.

Cei care în seara de 5 noiembrie curent au asistat la serata jubiliară a celor doi, au avut şi prilejul să asculte şi să vadă ansamblurile de bărbaţi Haiducii (Colegiul deTransport) şi Plăieşii (Pretura Botanica), ambele diriguite de Nicolae. Pe parcursul anilor, a organizat pentru liceeni şi tineret mai multe formaţii folclorice, inclusiv un ansamblu de militari. Din ceea ce înregistrăm în timpul expediţiilor, selectează ce-i pare mai interesant şi promovează, prin intermediul acestor colective, – de altfel, cum fac toţi tălănciştii, – pentru că propagarea pe toate căile posibile a folclorului muzical autentic este una din principalele direcţii ale activităţii noastre.

Dar formaţia care îl reprezintă în totalitate pe Nicolae Gribincea este Plăieşii. El fiind specialist principal cu probleme de cultură la Pretura Botanica, a adunat, unul câte unul, mai mulţi tineri talentaţi din acest sector, unii originari de prin sate, deci, nestrăini folclorului muzical, fami-liarizându-i cu dansul şi cântecul nostru autentic, anume cel care ne reprezintă cu adevărat matricea artistică. La ziua de astăzi, Plăieşii, pe care îi putem numi şi la propriu, şi la figurat o valoroasă operă a lui Nicolae Gribincea, are un repertoriu vocal şi coregrafic inedit, punctul forte fiind dansul. Ca etnomuzicolog, consider că poate fi etalat, fără nici o exagerare, drept unul dintre cele mai bune ansambluri, poate chiar unic, de acest gen, în tot spaţiul românesc. Însuşi Nicolae, când apare în scenă, cu mustaţă, în căciulă de miel, tras ca prin inel, parcă-aş avea în faţa ochilor un prototip al ciobanului din Mioriţa…

Ce-аi făcut, de fapt, aceşti doi mari artişti – Victor Botnaru şi Nicolae Gribincea? Au redirecţionat spre veşnicie estetica lumii de astăzi. Am putea spune şi altfel: ei, prin această autentică creaţie, pe care o reînviază, o scot la lumină din bezna uitării, orientează lumea spre originile sale. E ca şi cum ne-ar ajuta să-i vedem la chip şi la suflet pe buneii şi străbuneii noştri, zidiţi în humele străbune.

Şi cui oare nu-i este dor de bunei?!

---

TAMAZLÂCARU, Andrei. Rev. Moldova. – 2011. – Noiem. – Dec. – Pag. 22-27.