…Serghei Bejan a fost în adevărat o personalitate de elită care s-a impus şi care a reprezentat cu cinste şi demnitate clerul şi corpul profesoral al Bisericii noastre Ortodoxe Române.

preot Luca Dimitrie

Voi face ca piatra de ascuţit,
care-i în stare să facă fierul tăios,
fără ca ea însă şi să poată tăia.

Horaţiu, Ars poetica

Dacă n-ar fi scris nici un rând, n-ar fi publicat nici o operă, n-ar fi rostit nici o predică memorabilă, Sergiu Bejan tot ar fi rămas în istorie ca o mare personalitate, pentru că a fost un pedagog de excepţie şi opera lui cea mai importantă o constituie acea armată de preoţi basarabeni care a reuşit să treacă neînfrântă prin toate calvarurile acestui secol.

A fost un director de seminar pe care discipolii nu-l pot uita. Ei, care au trecut de mult de vârsta dispariţiei lui, îşi măsoară şi astăzi faptele cu gândul la această personalitate remarcabilă…

S-a născut la 25 septembrie 1879 în satul Bravicea, jud.Orhei, în familia diaconului Andrei, mai târziu ajuns preot, şi a preotesei Elena, care au educat în familia lor cinci copii – trei băieţi şi două fete. Cel mai mic dintre ei a fost Sergiu care, la vârsta de trei ani, a rămas orfan de mamă şi a fost crescut de una dintre surori. După şcoala primară din satul natal, este dus la Chişinău, oraşul de care va fi legată cea mai mare parte a vieţii sale. A fost înscris la Şcoala Duhovnicească, unde a învăţat din 1890 până în 1894. Apoi, s-a înscris la Seminarul Teologic din Chişinău, unde a învăţat timp de şase ani – din 1894 până în 1900, absolvindu-l cu menţiune. În 1901, se căsătoreşte cu domnişoara Ana şi, la 22 de ani, se hirotoniseşte, primind în păstorie parohia Crăsnăşeni din jud.Orhei. Această perioadă a durat din 1901 până în 1907, şi se încheie în momentul când se decide să se înscrie la Academia Teologică din Kiev, unde studiază timp de patru ani (1907-1911), obţinând titlul de candidat şi alegându-şi specialitatea Dogmatică şi Drept.

Revenit la baştină, este acceptat ca profesor de religie la Liceul nr.3 din Chişinău, unde munceşte din 1911 până în 1914, apoi îl găsim la Şcoala Duhovnicească în aceeaşi calitate, unde a activat din 1914 până în 1925. Ulterior, este numit director şi profesor la Seminarul Teologic de 8 ani din Chişinău, unde a lucrat până în 1939, când a fost pensionat.

În 1917, la Congresul Învăţătorilor care şi-a ţinut lucrările în perioada 25-28 mai, a fost ales vicepreşedinte al acestui for.

În zilele de 17-19 decembrie 1919, s-a aflat la Bucureşti unde, alături de alţi doi reprezentanţi ai bisericii din Basarabia, pr. Alexandru Baltaga şi pr. Ioan Andronic, a participat la Congresul Preoţilor din România, unde s-a pus problema unirii şi s-a decis ca Biserica Ortodoxă să aibă propriile organe legislative, administrative, reprezentative şi judecătoreşti. Delegaţia din Basarabia a propus ca Biserica Română să se organizeze sub formă de Patrirahie cu un patriarh în frunte.

În 1920, i s-a acordat titlul de econom stavrofor, membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului şi al Congresului Naţional Bisericesc, vicepreşedinte al Societăţii Istorice, Arheologice Bisericeşti din Chişinău (1934-1940), membru al comitetelor de redacţie ale revistelor Luminătorul (1920-1940) şi Biserica Ortodoxă Română (1921-1933).

A mai funcţionat ca profesor suplinitor de dogmatică la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1940).

Ocuparea Basarabiei o primeşte ca pe o mare nenorocire, reuşind să se refugieze la Focşani, apoi, pentru un an de zile (1940-1941) – la Piteşti. Dar vitregiile timpului, războiul, lipsa de cadre au făcut ca el să fie reactivat în 1941-1943, când revine să dea o mână de ajutor noului director pr. Nicolae Timuş.

S-a stins din viaţă pe 12.XII.1954 la Bucureşti, în apartamentul său din str. Petre Ispirescu. Este înhumat marţi, 15 decembrie la Cimitirul Ghencea-civil. La înmormântarea lui a participat un sobor de preoţi în frunte cu Antim Nica, în acea vreme vicar patriarhal.

Deşi a publicat chiar de la început în mai multe reviste de specialitate, să nu ne facem închipuirea greşită că toate scrierile lui erau acceptate fără rezerve. Spirit polemic, el risca de fiece dată să se ia la harţă cu diverse personalităţi doar îndemnat de gândul nobil de a afla adevărul. Teza lui de candidat în teologie se intitula Bazele dogmatice ale credinţei în teologia rusă. Lucrarea a fost propusă pentru publicare revistei Vera i Razum, dar n-a fost acceptată din motivul că polemiza cu N.Malinovski din Vologda, personalitate cu autoritate în domeniul dogmaticii. După ce a publicat în revista Vera i Razum câteva articole şi schiţe legate de problemele budismului, reuşeşte să tipărească în 1913, la Harkov, lucrarea Psihologia budistă. Următoarea apariţie editorială vine abia peste ani, în 1925, când, la Chişinău, este tipărit volumul Păcatul strămoşesc şi mozaismul în teologia Sfântului Apostol Pavel Şi tot aici, peste cinci ani, în 1930, este tipărit volumul Dogma Sfintei Treimi în concepţia creştinismului (studiu dogmatico-istoric).

Această biografie succintă nu reflectă totuşi suma tuturor particularităţilor din care s-ar putea obţine un portret bine nuanţat al acestei figuri importante. E necesar să subliniem două lucruri care-l caracterizează aproape exhaustiv. În primul rând, el considera că un pedagog trebuie să fie permanent în formă, la nivelul exigenţelor timpului. Drept argument, în acest sens, ne servesc atât cele trei volume de Dogmatica Ortodoxă, rămase în manuscris (adică, cursul de lecţii de care el avea nevoie zilnic când ieşea în faţa studenţilor de la Facultatea de Teologie din Chişinău), cât şi permanenta sa muncă de traducător, fie de unul singur, fie în colaborare cu Constantin Tomescu.

A tălmăcit în limba română Învăţătura creştină în expunere apologetică de R Svetlov (vol.I, tipărit în 1935, vol.II – 1936, în colaborare cu C. Tomescu). A mai tradus Crucea lui Hristos de P. Svetlov, Ideea împărăţiei lui Hristos şi importanţa ei în învăţătura creştină despre contemplare (1947, traducere neterminată), precum şi 18 articole referitoare la teologie, selectate din Dicţionarul filozofic de Silvestru Gogoţchi.

Cea de a doua trăsătură fundamentală ţine de caracterul său, de talentul său organizatoric ieşit din comun. A reuşit, graţie acestui talent, să organizeze cea mai bună şcoală teologică de tip seminarial din România acelor timpuri.

Vlad Dumbravă, elev al Seminarului Teologic pe timpul când Serghie Bejan era director, l-a memorat astfel:

„Trăsăturile sale fizice, ca om, erau deosebite. Cu o privire pătrunzătoare, directă şi plină de agerime, cu o faţă sobră, cu bărbia puţin prelungită, cu părul tăiat mai scurt al bărbii sale albe, cu corpul drept şi capul sus, cu mersul său sigur şi drept, având în mâna dreaptă un baston, dădea impresia unui general.
Îmbrăcat în haine preoţeşti, perfect curate şi întinse, ce-i cădeau ca o mantie, cu mersul măsurat şi cu ochii ce te citeau în adâncime, cu vorbe puţine, clare şi bine apăsate, impresiona de îndată şi se făcea ascultat şi respectat.
Toate acestea se îmbinau cu trăsăturile sale psihice, care-i confereau caracterul unei personalităţi distinse, autoritare.
Era un om al exigenţei în muncă şi comportament — mai ales, al cinstei, al disciplinei şi respectului îndatoririlor faţă de preceptele şcolare; era energic, dar neostentativ, permanent îngrijat de tot ce trebuia pentru o şcoală modernă. Era foarte calm, iar unii luau aparenţa severităţii sale ca atare, apărând la mulţi sentimentul de teamă.
Dar, în spatele acestor atitudini, era un suflet nobil, părintesc şi plin de realism, lucru ce se vedea după o discuţie sau cunoaştere mai adâncă. A fost un bun pedagog. Aşa sever cum era, el apărea peste tot în acest fel şi datorită celor transmise în timp de la generaţiile de elevi, aşa că se formase această atmosferă în rândul elevilor care se perpetua. Pentru şcoală însă era foarte bună. Punctualitatea întregului personal era valabilă şi pentru corpul didactic. Profesorii nu aveau voie să bată sau să insulte pe elevi, iar o exagerată exigenţă, sau apariţia unei tensiuni, tocmai directorul Serghie Bejan o rezolva, dar nu în defavoarea elevului. Ştia să închidă conflictul; dar, de obicei nu prea erau.
Cunoştea elevii. La absolvenţa seriilor, când foştii elevi îşi luau rămas bun de la şcoală pentru viaţă, fiecărui absolvent, pe scurt, directorul îi făcea o caracterizare. Apoi, urmau poveţele pentru viaţă, în cadrul Te Deumului ce se făcea atunci.” 

Un alt fost absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău, preotul Igor Jechiu, are curajul şi răbdarea să Întocmească un adevărat registru al realizărilor practice în domeniul administrării seminarului, găsind şi cuvântul potrivit ce înglobează calităţile omului Serghie Bejan – Gospodar. Vom reproduce fidel lista operei de gospodar deoarece ea poate servi drept model pentru directorii care doresc să fundeze nişte instituţii de învăţământ temeinice, cu o autoritate veritabilă şi cu tradiţii ce se transmit din generaţie în generaţie:

„A fost cel mai mare gospodar din toţi cei 16 directori ai Seminarului, anteriori lui. Realizările din cei numai 14 ani par un adevărat miracol. Fără să le enumăr sau să le grupez în preocupări tematice, le înşir mai mult după memorie.

– Înfiinţează atelierul de lemnărie. Maistrul Moscalencu, încă în 1930-1931, începe să lucreze pentru multiplele realizări de mai târziu.   
– S-a pus parchet în întreaga şcoală, numai prin atelierul şcolii.    
– Atelier de legătorie (prof. Scutaru). Se leagă o treime din cărţile bibliotecii mari. Lucrează toţi elevii la lucrul manual.     
– Uzina electrică. Lumină mai bună şi mai ieftină elevilor.     
– Brutărie proprie, pentru pâine mai bună şi mai gustoasă.   
– Se amenajează spălătoriile şi baia în faianţă şi marmură.     
– În partea de sus a curţii, se amenajează un mic parc pentru elevi.      
– Înzestrarea ambulatorului şi spitalului elevilor cu tot utilajul corespunzător, inclusiv stomatologic.        
– Înfiinţarea Cooperativei elevilor. Articole de confecţii, încălţăminte, cărţi, rechizite şcolare şi bufet permanent.           – Înzestrarea bibliotecii şcolare cu peste 10 000 de cărţi, cu unele piese de bibliofilie.    
– Înfiinţarea bibliotecii sălii de lectură M.G.B.B. Avea 750 de cărţi când eram bibliotecar eu.
Înfiinţarea bibliotecilor de clasă, legate de programa analitică.    
– Societatea elevilor, numită M.G.B.B. (Mitr. Gavriil Bănulescu-Bodoni).        
– Fondul cultural al elevilor, pentru ajutorarea celor mai nevoiaşi.      
– Revista elevilor Limba noastră.      
– Înzestrarea şcolii cu un cinematograf Un sala de mese).       
– Corul elevilor Seminarului şi al Liceului Eparhial, premiul excepţional onorific la Tinerimea Română, cu lansarea bucăţii corale Limba noastră, compoziţia păr Al. Cristea.     
– Fanfara elevilor (19 suflători). Prof. Mateevici Petru şi Caraman.     
– Orchestra. Instrumente de coarde. Prof .Mateevici Petru.     
– Primul aparat de radio, adus într-un internat de elevi din Chişinău, în anul 1931.     
–  Pictarea Capelei elevilor de Chicicu Petre şi Cojemeakov.      
– Manifestări artistice, prezentate pe clase, cu piese de teatru.             
– Manifestare artistică tradiţională la 2 februarie. În afară de programul de muzică şi recitări, piesa de teatru era pregătită, regizată şi pusă în scenă de artişti de la Teatrul Naţional din Chişinău cum au fost V.Mitru. Tanţa Brătăşeanu şi alţii (C.Antoniu). Costumaţia, articolele de butaforie, toate se aduceau din recuzita teatrului. Toate manifestările noastre culturale se ridicau la un înalt nivel artistic.        
– În fiecare an, elevii participau la concursul Tinerimii Române.          
–Echipa de oină era una dintre cele mai bune din oraş şi din ţară. Numai în anii 1937-1939, au fost câştigate patru cupe: două locuri întâi şi două locuri doi (unul din acestea din urmă la Tinerimea Română - 1939, la Bucureşti).     – Echipa de voleibal (era) una din cele mai bune din oraş. În acelaşi interval, tot trei premii.      
– Laboratorul de fizico-chimice era utilat pentru toate experienţele cerute de programa analitică.      
– Sala de lectură era utilată cu mobilier special, radio pentru audiţii colective. Eram abonaţi la toate revistele bune de cultură din ţara noastră.      
– Cercuri culturale se ţineau regulat. Aveau un program artistic foarte sumar şi se încheiau cu o lucrare-conferinţă pe care o alcătuia un elev, sub conducerea profesorului de specialitate.       
– Aparatele de gimnastică din partea de sus a curţii s-au executat la atelierul nostru după ultimele exigenţe în materie de sport.       
– O realizare remarcabilă - nu ştiu dacă vreo altă şcoală de învăţământ mediu de la noi ar putea să aibă una la fel - este construirea unei vile, casă de odihnă a elevilor, cu 35 camere la Soveja, numită Vila Bejan, care din nefericire a ars.   
– Tot aşa trebuie amintit faptul că lucrările pentru construirea unei asemenea vile la mare, la Achembet - Cetatea Albă, erau avansate.”

Dar toate acestea n-ar preţui nimic dacă în realizarea lor n-ar fi fost implicaţi direct elevii şi pedagogii. Corpul didactic al Seminarului Teologic din Chişinău era unul foarte bine echilibrat şi ales, după calităţile profesionale şi umane, conform menirii acestei instituţii de învăţămât. Exemplu elocvent în acest sens era chiar directorul Serghie Bejan – fumător învederat, nu l-a văzut nimeni să fi fumat vreodată în faţa vreunui elev.

Printre colaboratorii săi au fost o serie de personalităţi remarcabile, care aveau nume şi operă pe potrivă: Victor Mateevici, cu studii la Academia Teologică din Moscova, fratele poetului Alexie Mateevici; Ilie Tocan, reputat teolog; Teodor Suruceanu, care scotea şi revista Limba noastră a Seminarului Teologic; Augustin Z.N.Pop, reputat eminescolog; G.Liubomudrov, cunoscător a 10 limbi străine; Hristea Dăscălescu, istoric şi om politic; Gheorghe Raşcu, secretar al filialei Societăţii Române de Geografie, autor de manuale, critic muzical şi bun pianist; Dimitrie Cărăuş, profesor de ştiinţe naturale, fost deputat în Sfatul Ţării; Vasile Harea, fost deputat în Sfatul Ţării şi fost director al liceelor Al.Donici şi B.P.Hasdeu; Alexandru Iacovlev, excelent pianist şi pedagog, şi alţii a căror pomenire este necesară într-un studiu separat, dedicat istoriei Seminarului Teologic.

Când a considerat că opera lui de la sfârşit de viaţă a fost pusă la punct şi vârsta se apropie de hotraul nevăzut al pensionării, el, ştiind că are colaboratori de nădejde care vor duce mai departe realizarea celor începute împreună, a acceptat să se pensioneze. Insă şi această plecare a lui este ca o istorie ce trebuie descifrată. În memoriile profesorului Vlad Dumbravă, găsim câteva relatări importante:

„După o muncă cu foarte frumoase realizări, în anul 1939, 1 octombrie, părintele director Serghie Bejan s-a hotărât să iasă la pensie. A fost sărbătorit cu mult respect. S-a fotografiat în faţa şcolii, împreună cu corpul didactic şi cu toţi elevii care încăpeau în jurul său pe scările de intrare a profesorilor.
Separat, în sala de festivităţi, în faţa elevilor, reprezentanţi din partea cadrelor didactice şi a elevilor au vorbit, aducând cuvinte mişcătoare de emoţii pentru directorul ce pleca şi pentru acei ce rămâneau. Frumoase versuri i-au fost închinate de elevul Mihai Gheorghe, citite la acest eveniment emoţionant.
Nu avea cine să mai spună: "Măi băiete! Bagăţi minţile în cap”.  Erau cuvinte spuse autoritar, apăsat, dar părinteşte, mai mult ca un început de observaţie prevenitoare. Către unii colaboratori se adresa „Frăţia ta”. La fel, o spunea hotărât… Părintele director avea doi foarte buni colaboratori: pedagogul Mihail Spinei şi preotul spiritual Dimitrie Luca. Împreună, formau aşa-zisa „Troică”, cum o botezase cineva; erau mereu împreună, se sfătuiau despre mersul şcolii, despre viaţa internatului… În anul 1940, s-a refugiat la Focşani, apoi la Piteşti. Aici s-a întâlnit din nou cu părintele Dimitrie Luca, şi, în 1941, după eliberarea Basarabiei, s-au hotărât să revină la Chişinău, să continue aceeaşi muncă. Ţara avea nevoie. Fericită hotărâre, căci, după distrugerile şi pierderile din războiul început, după ocupaţia sovietică, erau din nou necesare eforturi ca să se poată redeschide Seminarul, după o pauză nedorită de un an de zile. Şi a reuşit. Şcoala din nou a fost pusă la punct, parcă nici nu fusese întrerupte cursurile şi viaţa de internat. Capela a fost din nou sfinţită, după ce unele icoane şi obiecte bisericeşti au fost readuse în capelă, căci sovieticii le-au dus de acolo , cum au făcut şi în alte biserici. Părintele director S.B. a rămas până în 1943, apoi, la 1 noiembrie, a plecat pentru a doua oară la pensie, cu frumoasă sărbătorire, lăsând în loc pe părintele Nicolae Timuş. Părintele S.B. s-a mutat la Piteşti şi a menţinut legătura mai ales cu părintele spiritual, când, după 1944, Seminarul, cu o bună parte din averea sa, a fost evacuat în localitatea Rusca Montană, jud.Caraş-Severin, şi şi-a încetat activitatea. Bunurile materiale aduse de acolo au fost înapoiate prin Comisia de Armistiţiu în 1946.  
Ţinea legături şi cu alţi foşti colaboratori şi era vizitat de foştii săi elevi, îi ajuta, apoi s-a mutat la Bucureşti. Deseori a fost vizitat de părintele Jechiu Igor, fost preot spiritual în anul 1943-1944, care se interesa de cele ce lucra părintele S.B., traduceri rămase în manuscris, nepublicate.
A decedat şi soţia sa, Ana. Rămas singur, bolnav, a decedat la 12 decembrie 1954, şi [a fost] înmormântat la Cimitirul Ghencea…”

Firul memoriei se toarce încet, poate nu întotdeauna obiectiv, dar atmosfera creată. de memorialişti mi s-a părut mereu mai apropiată de adevărul adevărat.

Preotul Dimitrie Luca, prietenul lui Sergiu Bejan, a lăsat nişte pagini cutremurătoare despre momentul despărţirii definitive de cel care a fost un ideal de viaţă pentru zeci de seminarişti, pagini scrise cu ocazia parastasului săvârşit la Biserica Precupeţii Noi — Bucureşti în ziua de 12 decembrie 1979, la ora 17, când se împlineau 25 de ani de la moartea lui Serghie Bejan:

„Ne aflam atunci, ca şi acum, în preajma marelui praznic al Naşterii Domnului. De obicei, în timpul acesta, sufletul fiecărui creştin înfiripează lumina unei bucurii sacre, izvorâtă din profunzimea tainei creştinătăţii: Cuvântul Trup s-a făcut (Ioan l; 14) Hristos se naşte, slăviţi-l, Hristos din ceruri – întâmpinaţi-l! (Catavasia de Crăciun).

Trăiam şi eu atunci aceeaşi bucurie în mijlocul elevilor de seminar la Buzău. Eram la ora de liturgică sau, mai bine zis, de Tipic, şi discutam despre particularităţile slujbelor viitoarelor parznice. Ca printr-o minune, în timp ce le vorbeam elevilor, în faţă mi-a apărut chipul păr.prof.Serghie Bejan, de la care învăţasem cândva ceea ce predam. A fost parcă un fenomen psihic de telepatie; căci doar peste câteva minute, am fost chemat la telefon. Luând în mână receptorul, de la celălalt capăt al firului, o voce îndurerată mă anunţa: Părintele Serghie Bejan a murit Duminică seara, mâine, miercuri, 15 decembrie, este înmormântarea. Vestea dureroasă m-a lovit puternic, dar amărăciunea ei am simţit-o mai târziu. Cu sufletul întristat, am pornit spre casă să duc vestea tristă mamei mele, bolnavă, şi să mă pregătesc de drum. Era o zi întunecată, cu ceaţă deasă şi cu picături reci de ploaie ce cădeau, grele, de pe crengile copacilor, ca lacrimile din ochii îndureraţi.

Câte gânduri, câte amintiri, câte imagini apăreau înaintea mea!
Mă grăbeam să ajung mai curând la casa sa din strada Petre Ispirescu, unde-l vizitasem de atâtea ori. Când am ajuns, era întuneric. La poarta casei, nici o mişcare, doar frunzele moarte, târâte de vânt, foşneau sinistru în jur. Am intrat încet, voiam să mă strecor, să-l văd cum stă nemişcat, să nu-l deranjez. Dar părintele Serghie nu mai era acasă, o părăsise pentru totdeauna, se odihnea în casa Domnului, la Biserica Vespasian, din apropiere. A doua zi de dimineaţă, era programată oficierea Sf. Liturghii, iar la orele 13 – slujba înmormântării. Noaptea de 14 spre 15 decembrie a fost o noapte de priveghere. Dimineaţă, la ora 8, am venit la biserică. Timid, cu emoţie şi încet, m-am apropiat de sicriu, ca de racla unui sfânt. Iată chipul fără suflare al celui ce ne-a dăruit lumină din lumina sufletului său! Aprinzând lumânările, lacrimile îmi curgeau. Câtă schimbare!

Câtă transformare! În sicriu, era doar umbra „omului” cunoscut şi ştiut de noi. Pecetea morţii se imprimase adânc peste trupul său, din care rămăsese doar o fărâmă. Fruntea era tot luminoasă, şuviţele părului, de un alb imaculat, îi împodobeau capul ca o cunună de lăcrimioare, ochii ageri nu mai priveau, scrutători – închişi pe vecie, dădeau frumosului chip de odinioară conturul unei sculpturi în marmură albă. Stăteam lângă sicriu îndurerat, eram singur eu, dar mi se părea că alături de mine stau mulţime de colegi, studenţi, elevi, prieteni, cunoscuţi. Toţi acei pe care i-a învăţat şi i-a condus. Toţi simţesc aceeaşi durere, toţi îl iubeam, toţi îl plângeam!

Când m-am trezit din această dureroasă trăire, afară era lumină de-a binelea, preotul bisericii venise să înceapă slujba. Ne-am salutat şi m-a întrebat dacă nu vreau să slujesc — în situaţia în care mă găseam, întrebrea mi s-a părut stranie, deşi era naturală. I-am răspuns că pentru aceasta am venit şi este tot ceea ce mai pot face pentru cel ce mi-a fost adevărat părinte şi dascăl înţelept. Cutremurat de importanţa momentului, am dat binecuvântarea pentru Începutul ultimei slujbe ce se făcea în biserică, de faţă fiind trupul fără suflare al Părintelui Director. Sufletul meu era în clocot, mă uitam în jur, căutam colegi şi îmi ziceam:” De aţi şti voi că de acum nu vom mai vedea chipul Părintelui Bejan, părintelui nostru sufletesc, astăzi se desparte de noi! Slujeam dar mi se părea că totul este un vis. Înconjurându-i sicriul la cădire, îmi ziceam: „O! Părinte Director, am crezut vreodată că-ţi voi aduce acest prinos harnic slujind ultima Liturghie?!”; iar când, la proscomidie, la ectenie, la Sf. Daruri şi la axion i-am pomenit numele, lacrimile m-au înecat. Slujba Sfintei Liturghii s-a sfârşit la orele 11. Mai rămâneau 2 ore până la începerea prohodirii. Ora grea a sosit. Un sobor de preoţi, în frunte cu Î.P.S. Antim Nica, secondat de vestitul protodiacon păr. Teodor Ursache, a început jalnicele cântări de îngropare, acele cântări la care păr. Bejan a meditat odinioară cu noi în clasă, arătându-ne profunzimea sensului dogmatic pe care îl conţin…

…Corul condus de unul dintre colegii noştri, compus din foşti elevi şi studenţi, într-o armonie perfectă, făcea să răsune puternic melodiile prohodului. Necrologul mi-a fost încredinţat să-l rostesc eu. Momentele vorbirii m-au cutremurat. Îmi amintesc că spuneam:

„Nu-mi pot concentra gândurile, raţiunea nu poate cugeta; iar buzele, grăind din prinosul inimii, nu ştiu cum vor putea, în rostirea lor, să înfăţişeze chipul luminos al distinsei personalităţi care, toată viaţa muncind, n-a ştiut ce înseamnă odihna. Prin energia şi puterea sa de muncă, pr.prof.şi director Serghie Bejan a fost omul de acţiune şi de muncă prin excelenţă, în el, energia era o întrupare firească. Toată viaţa a muncit cu cinste şi demnitate pentru binele obştesc. Munca n-o făcea din silă sau obligaţie, nici de mântuială. Pentru Dânsul, munca era viaţă, trăire, mulţumire.
Nimic nu-l supăra decât delăsarea sau neglijenţa. Pentru noi, fiii săi duhovniceşti, a fost un exemplu luminos de urmat; nu l-am uitat şi nu-l vom uita.
Ridicat pe umeri de preoţi şi de foştii elevi, sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale păr. Serghie Bejan, în sunetul cântărilor şi al clopotelor, se îndrepta spre locul de veşnică odihnă la Cimitirul Ghencea, alături de soţia sa Ana.
Umbrele serii începuseră să apară, picături de ploaie cădeau continuu, pământul era plin de apă. Dându-i ultima sărutare şi rânduindu-i toate cele de îngropare, sicriul a coborât în liniştea serii spre cele mai de jos ale pământului. Trupul se da pământului, iar sufletul se înălţa spre slăvile cereşti. Chipul său rămânea în noi. Peste sicriu au început să cadă primele lopeţi de pământ, care dau fiori de obicei.
Pământul care cădea acum peste sicriul păr. Bejan nu era un pământ sterp, nu era praf, nici bolovani; era pământul reavăn, moale, plin de mustul vieţii care trebuia să rodească vieţi noi din rodnicia vieţii sale petrecută în muncă timp de 75 de ani.”

Firescul firii, integritatea personalităţii sale armonizau cu ceea ce propovăduia. Era un bun român. Ştia să asculte muzica populară, îndemnându-şi discipolii să intuiască în acele răsuciri ale armoniei fiorul ascuns, tors de la originea Mioriţei, dar poate şi de mai înainte. Părinte conştient de misiunea sa spirituală, avea tactul şi răbdarea de a discuta cu sătenii, îdrumându-i numai la fapte rezonabile. Marea lui satisfacţie a fost vila de la Soveja, din inima Carpaţilor, vilă care a rămas în memoria seminariştilor ca un spaţiu de poveste.

N-a fost dat uitării. Nora Galina mai are grijă de mormânt, foştii lui elevi se adună regulat la un parastas de pomenire a lui Serghie Bejan care, pentru meritele sale a fost decorat cu Coroana României în grad de Ofiţer, cu Ordinul Regele Ferdinand în grad de Comandor, cu Medalia Răsplata Muncii Dar, cu toate acestea, numele lui este aproape anonim. Foştii discipoli cred că dacă ar fi reînhumat la Cimitirul Cernica, alături de alţi mari basarabeni, s-ar face un fel de dreptate… Cred că gloria lui Serghie Bejan este în cunoaşterea şi propagarea operei lui. Iar cea mai mare operă pe care a realizat-o a fost Seminarul Teologic, deci un Seminar Teologic trebuie să-i poarte numele, să-i propage ideile, şi numai prin generaţiile tinere numele şi faptele lui vor fi eternizate…

Scrisorile, citite dincolo de trecerea în nefiinţă a autorului, par a se încărca cu un mesaj secret, care devine evident, se developează numai odată cu trecerea timpului:

„Piteşti, 27 decembrie 1945
Prea Cucernice Părinte Luca!
Am primit scrisoarea P.C Tale din 25.XII.1945 şi m-am bucurat, că cei care au fost cu mine nu mă uită şi din când în când îşi aduc aminte de mine, deşi personal, recunosc, cam neglijez corespondenţa; rog însă să nu iei aceasta ca o neglijare a trecutului amical care, cu fire de dragoste şi prietenie, cred, ne leagă şi în prezent. Mulţumim pentru felicitări cu Sf.Sărbători şi, împreună cu soţia, vă răspundem cu aceeaşi dragoste şi sinceritate, dorindu-Vă sănătate, zile senine în viaţă, spor şi propăşire la muncă, să ajungi să vezi fiii fiului şi să-i îmbrăţişezi cu aceeaşi dragoste cu care mama l-a îmbrăţişat pe Nicuşor.
Mă bucur de felul cum aţi aranjat cu Capela Seminarului; cred că mai bun aranjament nici nu se putea găsi; oricum, Capela rămâne cu destinaţia ei şi îşi va atinge cu mult mai bine scopul, decât la orice seminar din Ţară, unde Capela se transformă mai mult într-un teatru religios; nu cred ca aşa ceva să aibă loc la Academia Teologică, în tot cazul n-aş dori; pe de altă parte, cred că şi îngrijită va fi mai bine. Aş dori să fiu la sfinţire, desigur, dacă voi avea loc, însă cred că va fi o imposibilitate pentru mine C .F.R. în împrejurările de astăzi. În tot cazul, rog foarte, părinte Luca, să mă ţii în curent cu cele ce se vor aranja. Rog pe păr.director şi pe P.C Ta să ţineţi seama de veşmintele pe care le-am făcut în urmă. Poate că vei veni pe la Piteşti, trecâd spre Buzău, şi te vei achita de o sarcină.
Mă bucur de aranjarea P.C Tale personală; din două rele totdeauna trebuie să alegi pe cea mai bună, şi aveam convingerea că în împrejurările care erau în situaţia ce te găseai, Buzăul era mai bine decât Argeşul, şi-mi pare bine că s-au adeverit presimţirile. Cred că la capacitate vei reuşi cu deplin succes şi am convingerea că, în legătură cu aceasta, situaţia se va schimba spre bine. Vreau să cred că va fi aşa pentru că din cei care au fost pe lângă mine, eşti singurul care ai putea să mă urmezi în sensul desfăşurării activităţii pe teren administrativ şi pedagogic, aş dori să fie aşa.
Despre noi Vă putem spune că ducem viaţa, înfruntând cu greu aceleaşi greutăţi pe care le întâmpinaţi acolo: aceeaşi scumpete, aceleaşi greutăţi cu aprovizionarea, aceeaşi nesiguranţă a zilei de mâine; pentru noi este şi mai greu, fiind doi bătrâni fără nici o mână de ajutor; cu toate acele, mulţumim lui Dumnezeu, încă se mai poate trăi destul de suportabil.
Salutări de la Niunea Mariei Nicolaevna şi-l sărută pe Nicuşor.
Vă îmbrăţişăm cu drag,
(semnătura ) dec.1945”

Revenirea lui Sergiu Bejan a fost posibilă, în primul rând, din motivul că foştii lui elevi nu au dorit să-l dea uitării, iar memoria lor l-a salvat de la anonimatul definitiv. În 1996, prof. Mircea Păcurariu a inclus în Dicţionarul Teologilor Români un articol dedicat lui Sergiu Bejan, articol care va servi drept reper pentru toţi acei care vor dori să studieze şi să cunoască istoria Seminarului Teologic din Chişinău.

Am găsit poezia scrisă de elevul Mihai Gheorghe cu ocazia pensionării lui Serghie Bejan. Un epilog mai reuşit este greu să-ţi imaginezi:

ÎNCHINARE
Afară plânge toamn-n frunze
Şi ultimele raze mor…
Ne mor cuvintele pe buze
Sunt poate ultimele clipe
Şi findcă-s ultimele - dor,
I-aşa de tristă despărţirea!
Mai tristă ca o zi de toamnă!
Abia acum vedem ce-nseamnă
Severitatea şi iubirea.
Zăpada anilor de şcoală
V-a nins în plete bătrâneţea,
Dar în privirea triumfală
Păstraţi dreptatea şi blândeţea!
Plecaţi… cu sufletul în două,
O parte ne-aţi lăsat-o nouă!
II
Emoţia îmi îneacă glasul…
Nu pot să spun mai multe, părinte,
Atâta ştiu, c-atunci, în ceasul
Când fi-va să-mi aduc aminte
De Prea Cucernicul Director
Şi preot, Serghie Bejan,
Voi pune pilda lui în faţă
Să-mi fie cale şi povaţă.
III
Şi-oi spune tuturor în lume
Că amintirea acestui nume
Vorbeşte fără de cuvânt,
Că sunt şi oameni pe pământ.

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Chișinău, 2000. 112-123 p.