Teatrul Republican „Luceafărul”

În 1960, ca rezultat al marelui dezgheţ politic şi al stringentei necesităţi de a fonda un teatru pentru copii şi tineret, la Chişinău se înfiinţează un nou teatru – „Luceafărul”। Proaspăt sosiţi de la Moscova, unde clocoteşte viaţa disidentă, luceferiştii sunt receptivi la cerinţele estetice ale timpului şi apţi de a le raporta la cele însuşite la Şcoala de teatru „B.V.Şciukin”. Tinerii I.Ungureanu, S.-I.Şcurea, I.Todorov, D.Caraciobanu, E.Malcoci, V.Izbeşciuc, E.Todoraşcu, V.Constantinov, Gh.Rusu, A.Pogolşa, V.Grigoriu, P.Iaţcovschi, I.Gore au constituit orientarea radicală spre originalitate şi originile teatrului basarabean.
Temperamentul specific al moldovenilor s-a întâlnit cu aspiraţiile lui E.B.Vahtangov pe acelaşi teren latin al comediei dell ‘arte, ceea ce le-a permis studenţilor să-şi însuşească perceptele Şcolii „Şciukin” în modul cel mai organic. Artei populare româneşti nu-i este străină nici teatralitatea deosebită şi nici abilităţile personajelor din comedia italiană. Politica repertorială a teatrului se axează pe o bună dramaturgie universală, clasică şi contemporană şi pe noile creaţii dramatice ale scriitorilor moldoveni. Teatrul „Luceafărul” devine în anii ’60-’70 ai sec. XX un epicentru al mişcării teatrale din republică, în jurul căruia se adună cele mai strălucite talente ale timpului: dramaturgii Aureliu Busuioc, Andrei Strâmbeanu, Ion Podoleanu, pictorii Valenina Rusu- Ciobanu, Glebus Sainciuc; compozitorii Mihai Dolgan, Eugeniu Doga, poeţii Emil Loteanu, Alexei Marinat etc. Trăsăturile definitorii ale regiei (practicate în special de Ion Ungureanu, Sandri-Ion Şcurea, Ilie Todorov) – tendinţa spre o formă strălucită a spectacolului; grija ce o manifestau pentru improvizaţiile actoriceşti şi mişcarea continuă a acţiunii scenice; tentaţia de a distruge iluzia teatrală; căutarea unor noi forme de comunicare cu oo spectatorii; formarea unui teatru de sinteză în care s-ar manifesta toate calităţile actoriceşti s-au materializat în spectacolele: Vicleniile lui Scapin, Costumul de nuntă, Chiriţa în provincie, A douăsprezecea noapte, Intrigă şi iubire, Minodora, Radu – Ştefan întâiul şi ultimu etc. Teatrul a avut de profitat în urma sintezei reuşite a principiilor însuşite la şcoală cu psihologismul fin din Pescăruşul sau cu estetica meyerholdiană din Jucătorii sau din O noapte furtunoasă. Legătura cu Şcoala „Şciukin”, menţinută de P. Zavtoni, S.Haret, M. Doni, L. Dimitriu, Gh. Urschi, S.Cocârlă, Gh. Pârlea, I. Pâslariuc, V. Savca şi de alţi actori din noua generaţie, continuă să fie un element-motor în crearea unui nou stil de joc şi montare în scenă. Călăuzit de ideile lui Vahtangov, „Luceafărul” cunoaşte cea mai strălucită perioadă a vieţii sale în anii 1960-1970, când dă dovadă de talent şi de curaj civic. Din această perioadă teatrul intră într-o criză de creaţie şi plonjează în căutări de expresie. Îndârjirea unor regizori pentru a deţine fotoliul directorului, împărţind trupa în două şi cerinţele timpului de a ideologiza teatrul, distrug aura benefică în care a activat teatrul cca 12 ani. Procesul de creaţie e marcat de oboseală şi de căutări artistice, care însă nu dau rezultatele aşteptate. Conform unui plan al Ministerului Culturii din Moldova, pentru a revigora trupa teatrului, la Moscova sunt trimişi la învăţătură, la aceeaşi Şcoală teatrală „Şciukin”, un nou grup de tineri. La sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, actorii Petru Vutcarău şi Mihai Fusu, reprezentanţii celei de-a treia promoţii a şcolii moscovite, deveniţi pe parcurs regizori, intră în conflict cu trupa de bază a teatrului „Luceafărul”, aceasta având naivitatea să creadă că mai păstrează tradiţiile vahtangoviste atunci când copie realitatea. Teatrul, spre care regizorii tind pătimaş, este cel care ne direcţionează la izvoare, la arhetipuri, care exprimă marile adevăruri primare. Ambii consideră că spectacolul trebuie să prezinte un ansamblu, reunind toate formele expresiei dramatice. În 1989 Vutcarău şi Fusu încearcă să-şi materializeze ideile într-o nouă redacţie a spectacolului Aşteptându-l pe Godot, care finisează cu dispersarea de „Luceafărul” şi inaugurarea, în anul 1991, a Teatrului „Eugene Ionesco”. În 1994, Mihai Fusu se întoarce în teatrul unde şi-a început cariera scenică, de data aceasta în calitate de director artistic, fiind decis să îmbine „tradiţia „Luceafărului” din anii ’60 – cea de teatru cult, rafinat, estetic, sensibil, modern şi în acelaşi timp clasic – cu noile tendinţe şi realizări ale teatrului universal”. «Azi, – susţine Ion Ungureanu, – asistăm la o tentativă de renovare a „Luceafărului”, aparţinând tinerilor actori şi celor din vechea gardă, vorba lui Shiller, nu şi-au uitat visurile din tinereţe”. Tendinţa lui Mihai Fusu nu s-a soldat cu un triumf al ideilor, teatrul rămânând la un moment dat cu trupa împrăştiată şi fără repertoriu. În 1999 în funcţia de director artistic al teatrului este desemnat tânărul şi proas¬pătul absolvent al Institutului de Arte, şcoala de regie a lui Veniamin Apostol, Boris Focşa. Odată cu venirea acestui regizor, Teatrul „Luceafărul” înscrie o nouă şi originală pagină în istoria sa. Are loc revigorarea trupei. Se creează o atmosferă de conlucrare benefică între generaţiile de actori. Regizorul asaltează vârfuri ale operelor literare universale, înregistrând succese notabile atât în faţa publicului spectator, cât şi la critica de specialitate. Prima sa realizare scenică (Înţeleptul de A.N.Ostrovski) demonstrează maturitatea la care se expune tânărul creator, dând speranţe reale pentru fortificarea şi înscrierea teatrului într-un circuit teatral universal. Stagiunea 1999-2000 nu este una obişnuită pentru „Luceafărul”. La 10 octombrie cu premiera spectacolului Ciuleandra după L.Rebreanu (regie – B.Focşa) s-a deschis cea de-a 40-a stagiune. E un adevărat remix al anilor ’60, teatrul se înscrie într-o estetică europeană cu reminiscenţe de tradiţie teatrală autohtonă. „Ciuleandra”, spectacol de factură psihologică, plasat în cadrul unei convenţii inteligibile, este relevant prin faptul că se concentrează la vibraţiile interioare, punând În valoare creaţia actorului, lucru care demult nu s-a produs în teatrele noastre. Ciuleandra a fost apreciată la Simpozionul Internaţional de Teatru „Valoarea artistică şi cea comercială în actul spectacular”, care tocmai îşi desfăşura lucrările (10-13 octombrie 1999) sub semnul Teatrului „Luceafărul”, având invitaţi de calibru din Kent (SUA), Budapesta, Bucureşti, Moscova, Lvov. La teatru montează scriitorul, actorul şi regizorul Gheorghe Urschi, ce înscrie în repertoriu montările Testamentul şi Testamentul II, comedii-spectacole de un succes ireproşabil la public. De asemenea, repertoriul se îmbogăţeşte cu spectacole pentru copii: Crăiasa zăpezior, Prinţesa şi porcarul, Principesa Ivona, Cenuşăreasa. Un succes răsunător îl constituie spectacolul Mascarada după Iu. Lermontov, în regia lui Boris Focşa. Premiera spectacolului a avut loc la 25 martie 2002. Această realizare scenică a fost distinsă cu Premiul Mare în cadrul Festivalului Internaţional „Belaia Veja”, Brest (Belarus), a fost nominalizat la Gala Premiilor UNITEM ediţia 2002, la compartimentul cel mai bun regizor, cel mai bun designer de costume, cel mai bun spectacol. De asemenea, spectacolul a participat la Festivalul Internaţional de teatru din Trabzon (Turcia), la Festivalul Internaţional de teatru din Riga (Letonia). Conform criticii de specialitate de la noi şi din străinătate, spectacolul Mascarada este considerat o performanţă a teatrului modern în general, fiind realizat în maniera teatrului de imagine, ce are un impact puternic asupra publicului d din orice colţ al lumii. Spectacolul este realizat de tineri actori (studenţii anului III de la Facultatea Artă Teatrală a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, clasa regizorul Boris Focşa), care dau dovadă de un înalt profesionalism. Ultima montare semnată de acelaşi regizor din 4 mai 2003 – Istoria din cartierul de Vest după A.Laurents, realizată într-o manieră contemporană cu tuşe evidente ale preocupărilor tineretului de cartier, un spectacol-muzical cu dans şi atmosferă caracteristică lumii de noapte, a haimanalelor de stradă. Fiind prezentat la Festivalul Internaţional „Belaia Veja” din Belarus, din septembrie 2003, a fost distins cu premiul special al Juriului. În contextul teatral general remarcăm ascensiunea acestui teatru cu o formidabilă echipă de actori: Iurie Suveică, Stela Mierlă, Iulian Ursu etc. În repertoriul actual sunt incluse alte doua montări – West Side-story după Lawrens, realizat în stilul rapp-ului american, o montare dinamică, cu elemente ale durităţii, ce se dizolvă într-o temă de dragoste a la „Romeo şi Julieta”. Ultima montare, ce a avut premiera la 14 martie 2004, este semnată de acelaşi regizor Boris Focşa. Deşi continuă estetica teatrului de imagine, abordează elementele distinctive ale teatrului chinez, pledând pentru preceptele biblice, „ cele 10 porunci”, într-o lume ce se pierde într-o condiţie şi o atmosferă a autodistrugerii.

Odainic, Ioan Gh. Almanah enciclopedic: Vol. I.- Ch., 2009. – P. 21-27