Am datoria morală să însemnez date şi amintiri despre biserica Sf. Arhangheli din Chişinău, ca unul care am fost ultimul slujitor al ei între anii 1936-1944. De ce ultimul? Pentru că biserica în anii 1962-1965 a dispărut de pe faţa pământului. Pe locul unde se înălţa biserica trece o autostradă, acolo unde a fost prestolul e centrul unui cinematograf. Acad. Evghenii M. Russev, directorul Institutului de Istorie al Academiei R.S.S. Moldoveneşti, la întâlnirea mea cu el în 1970, a relatat printr-o frază scăpată situaţia. Institutul de Istorie a luptat şi s-a opus dărâmării unui monument istoric, înregistrat şi pus sub ocrotirea Direcţiunii Monumentelor Republicane, dar factorii sistematizării oraşului au făcut acest sacrilegiu. Oraşul a pierdut astfel unul din cele mai reprezentative monumente legate de evoluţia stilului baroc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Moldova. Provincia dintre Prut şi Nistru a pierdut un simbol al vechii vetre moldoveneşti, în jurul căreia, după anul 1812, s-a întreţinut şi s-a dezvoltat spiritul românesc.

În jurul bisericii, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, numit după Pacea de la Bucureşti 1812 Mitropolit al Basarabiei, în 1813 a creat aşezământul tipografiei exarhiceşti, dicasteria mitropolitană, reşedinţa însăşi a Mitropolitului. În biserica Sf. Arhangheli, care, ca arhitectură, era aproape identică cu biserica Tuturor Sfinţilor din Iaşi, a Mitropolitului Iacob Stamati din 1800, slujea Mitropolitul Gavriil în limba română şi limba slavă, fiindcă avea şi patronul numelui său. De sub teascurile tipografiei exarhiceşti apăreau cărţi de slujbă în limba română, abecedare, pastorale şi în reşedinţa Mitropolitului se semnau acte de organizare a provinciei ca Aşezământul Obrazovaniei. Astfel din tipografia exarhicească pornea în 1815 porunca în limba română a Mitropolitului ca toţi fiii de preoţi şi slujitori ai Bisericii să înveţe mai întâi acasă a citi moldoveneşte şi apoi să fie trimişi la cele mai mari şcoli Eparhiceşti ce s-au întemeiat aici… lângă Mitropolia Chişinăului, alte pastorale pomeneau despre repaosul duminical. De aici a pornit scrisoarea Împăratului către Mitropolitul Gavriil în 1816 „ca să se tălmăcească în limba Naţii şi prin glăsuire Bisericească să se facă auzite în toată păstorirea”, despre numirea unui împuternicit pentru că „multe nevinovate familii ale liniştiţilor locuitori lăsându-şi lacaşurile sale, îşi caută scăpare peste hotar”.

Biserica Sf. Arhangheli era o biserică zidită şi împodobită recent în 1806 de fraţii maior Ioan şi sărdarul Teodor, fiii protoiereului Constantin Măcărescul spre pomenire şi slava sfintei prăznuiri şi partea lor cu umilinţă rugau pe Domnul Dumnezeu să priimască al său dintru ale sale şi să păzască oraşul şi zidirea în veci. După modelul noii biserici ctitorită în Capitala Moldovei – Iaşi de către Mitropolitul Iacob Stamati la 1800 după planul arhitectului Her Leopold din Ardeal în stil baroc, şi feciorii protoereului Macărăscul au zidit biserica în acelaşi stil, doar ca mărime puţin mai mică. La biserica Mitropolitului de la Iaşi s-a adus piatra poroasă de la Repedea, aici s-a cărat piatră tare de ia stâncile Nistrului şi de la carierile de piatră albă de la Furceni, ţinutul Orhei. La biserica de la Iaşi au ctitorit mitropolitul, urmaşii din familia lui Savin Banu, clerul, târgoveţii, meseriaşii, aici doi feciori ai protopopului târgului Chişinău, aşezat pe moşiile Vovinţeni şi Buicani care aparţineau mănăstirii Galata din Iaşi. Ctitorii au luat modelul bisericii Mitropolitului Stamati care zidise pe locul bisericii de lemn din 1705 a Iui Savin Banu Zmuncilă şi ei zideau tot pe locul altei biserici a sfântului Nicolae din vechiu, risipita în ultimul război, încheiat prin Pacea de la Iaşi în 1792.

Mitropolitul Gavriil, ca exarh al Moldovlahiei între 1808-1812, văzuse şi chiar slujise la Iaşi în noua biserică a predecesorului său, Iacob Stamati, care avea hramul Tuturor Sfinţilor. Biserica Mitropolitului Stamati întrecea ca podoabă şi stil vechea biserică a Mitropoliei Moldovei zidită de Anastasia Duca, fără bolţi şi clopotniţa, zisă Biserica Albă.

Acum, în 1813, Mitropolitul Gavriil va afla Ia Chişinău biserica Sf. Arhangheli încă proaspăta, cu catapeteazma sculptata şi icoane zugrăvite de Eustatie Altini în stilul neoclasic realist, care avea patron însuşi numele Mitropolitului. De aceea, în cea mai frumoasă biserica în stil baroc şi podoabă românească a oraşului a slujit Mitropolitul cea dintâi Dumnezeiască Liturghie în noua capitala. Biserica se va numi de acum Soborul, adică cea dintâi biserică unde slujeşte chiriarhul cu mulţime de preoţi. Mitropolitul va sluji aici până la moartea sa din 1821, precum şi succesorul său, de aceea biserica va fi numită Sobor, iar în următorii ani după 1836, când se va sluji în Catedrala noua, biserica va fi numită Soborul Vechi.

Biserica Sf. Arhangheli fiind aşezată pe moşia mănăstirii Galata, împreună cu târgul, Mitropolitul va obţine în 1813 locul trebuincios în partea de sus a târgului pe care va aşeza Mitropolia, şcolile, tipografia şi cele ale gospodăriei.

Ctitorii bisericii Sf. Arhangheli din 1806 porneau de la ideea de continuitate. Vechiul loc al bisericii numite „domneşti” era din secolul al XVII-lea. La 1739 această biserică „domnească” cu hramul Sf. Nicolae fusese risipită de Tătari, în războiul ce-l avuseseră cu Muscalii pe pământul Moldovei.

Voievodul Grigorie Matei Ghica a învoit în 1741 iulie 27, ca Lupul Nâstase biv agă, care fusese sărdar în vremea risipirii bisericii „domneşti”, să rezidească biserica din temelie cu toată cheltuiala sa. Acelaşi domn, la 10 octombrie a aceluiaşi an 1741, printr-un alt document arată că, biserica Sf. Nicolae rezidită de Lupul Năstase, este unica biserică numită „domnească” în Chişinău, pentru care s-a aşezat să slujească doi preoţi şi un diacon. Pe aceşti slujitori domnul îi scuteşte de birurile domneşti şi de ploconul vlădicesc şi de toate sarcinile care vor mai veni. Pentru dăjdiile desetinii, adică a zeciuielei, să fie scutiţi câte 50 stupi de fiecare preot şi diacon. Domnul Grigorie Matei Ghica scuteşte de dăjdi şi angâxâile ce sunt în ţară şi pe un ţârcovnic şi pe un posluşnic, tot de la această biserică. Pentru întreţinerea însăşi a bisericii, acelaşi domn dăruieşte de la vama domnească a Chişinăului, câte 2 ocale de untdelemn şi câte 1 litra tămâie. Voievodul Matei Ghica la decembrie 1755 enumeră toate drepturile şi scutirile ce le are biserica Sf. Nicolae.

Biserica lui Lupul Năstase a dăinuit până în ultimul război ruso-turc (1789-1792), când Chişinăul a fost ars de turci în retragerea lor. După mărturiile secund maiorului von Raan, zăceau sub cenuşă şase sau şapte biserici. Înseamnă că din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea bisericile s-au înmulţit în oraş. Moşia Vovinţeni pe care era aşezată biserica Sf. Nicolae era a mănăstirii Galata şi dintr-o mărturie hotarnică din 1767 reiese că hramul Sf. Nicolae a fost schimbat cu ziua Sfinţii Arhangheli de către egumenul mănăstirii Galata. Astfel că sub cenuşă se găsea şi biserica care purta hramul Sf. Arhangheli, patron răspândit la sfârşitul secolului al XVIII-lea în toată Moldova şi care a continuat şi în primele decenii ale secolului al XlX-lea. Sfinţii Arhangheli erau patroni ca să apere poporul de războaie şi de holeră.

Biserica fraţilor Măcârescu era aşezată pe un dâmb, în vechiul târg, în mijlocul populaţiei moldoveneşti mai înstărite. Boierimea, după pacea de la Iaşi (1792), ridică casele sale pe vatra veche a târgului, a căror arhitectură cu stâlpi şi cerdace imitau arhitectura caselor de la Iaşi. Aici boierii Catargiu, Catacazi, Botezat, Sturza, Donici, Mincu îşi aveau reşedinţa şi biserica. În jurul bisericii Sf. Arhangheli s-a dezvoltat „târgul”, ca şi la Iaşi, a luat naştere „bazarul”, unde negustorii levantini, greci, armeni, evrei, meseriaşi şi săteni îşi valorificau munca lor. În a doua jumătate a secolului al XlX-lea oraşul nou se dezvoltă în partea de sus, prin tăierea străzilor drepte şi ridicarea clădirilor instituţiilor. În partea de jos a moşiei Vovinţeni au rămas Târgul Vechi, Soborul Vechi, bazarul vechi cu uliţele întortocheate şi cu denumirile vechi.

Cu timpul populaţia autohtonă română din jurul bisericii a fostîmpinsă la marginea târgului şi noii veniţi: evrei, greci, armeni, lipoveni, negustori, au populat com-pact vechile case şi uliţe. La începutul secolului al XX-lea pe teritoriul parohiei locuia un număr mic de credincioşi. Biserica ca monument a fost obiect de manifestare oficială în 1912, când de la Te-Deumul oficiat în faţa ei, s-au început serbările centenarului stăpânirii streine. Strâmtorată prin clădirile mari care se construiau pe pământul bisericii şi al fostului cimitir, înghesuită pe o ulicioară care deschidea drumul spre biserică căreia nu i se atribuise nici o altă denumire, ea era o strajă a tradiţiei din timpul voievozilor moldoveni.

După Unirea Basarabiei la 27 martie/9 aprilie 1918, preoţii care se numeau acolo, erau cu salariul şi cu serviciul la Administraţia centrală eparhială. La biserică, preoţii

veneau doar duminicile şi sărbătorile de slujeau. Prin 1924, într-o publicaţie oficială, prof. Şt. Berechet scria „că de vreme ce populaţia creştina astăzi a dispărut aproape cu totul şi pe zi ce trece se tot răreşte, biserica va trebui să se închidă” (Comisiunea Monumentelor Istorice, secţia Basarabia, Anuar, 1924, p. 120).

În ograda bisericii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se ridicase o casă mare parohială. Un preot Saviţchi care a păstorit timp îndelungat a gospodărit bine casa în care locuia el, cu ginerele epitrop şi nepotul cântăreţ. Pentru acea casă, din 1924, casierul Mitropoliei, pr. C. Erhan, coleg cu Mitropolitul, a devenit paroh, fiind văduv şi a adus nepoatele.

La 24 mai 1936, ultimul preot nominal de la Centrul Eparhial care era şi revizor eparhial, era silit de legea cumulului să demisioneze şi s-a ivit postul vacant de preot al doilea. După trei ani de slujire a mea de diacon extrabugetar la Catedrala nouă a oraşului, am fost numit la 1 iunie 1936 preot al doilea la Catedrala veche. Era cea mai mare bunătate pe care Pronia o făcea vieţii mele zbuciumate şi sărace până atunci. Peste un an preotul casier ajuns la pensie s-a mutat din casa parohială, neuitând a lua cu sine şi sobele de teracotă din odăi pentru casa proprie.

În 1938 am devenit paroh şi m-am mutat în casa pustie a bisericii Sf. Arhangheli. Nu m-a instalat nimeni, nu mi-a dat nimeni nimic în primire, toţi înaintaşii aşa au procedat. Se ştia că cei 40 de credincioşi din cuprinsul parohiei Catedralei Vechi, sunt trecuţi în statistica Protopopiei, numai pentru ca parohia să figureze cu state de salar. La primele mele slujbe au venit câteva persoane, între care Credinţa Chiriac, devotată ridicării vieţii bisericeşti.

Din atmosfera care se degaja de la păreţii zidurilor interioare ale bisericii, din frumuseţea Catapetezmei sculptate, din strălucirea icoanelor artistice, a arhitecturii cornişei, a tot ce forma bolţile şi arcurile, a luminei line ce străbătea ferestrele, plutea ceva peste oameni şi deasupra anilor. Am simţit în acea tainică plutire în aer, spiritul care a fost aici prezent şi care lega Mitropolia Moldovei şi a Sucevei cu centrul acesta care a stat sub streini. Am început să curăţ altarul. Prestolul sfânt avea mai multe îmbrăcăminte. Cea de suprafaţă era o ţesătură bogata şi ornată cu fir, a doua de mătase cu motive orientale, a treia ţesătură de lâna albă şi, lipită de piatra, una din pânză ţesuta de tort în tort, înnegrită. Cu sfiiciune am ridicat la un colţ şi pe margine lipit de piatra am aflat bucata patrulateră cu efigia evanghelistului din antimisul tăiat cu însemnarea şi iscălitura Mitropolitului Iacob Stamati, aşezat la sfinţirea bisericii. Trecuseră 133 de ani de la acel eveniment şi slova româneasca era mărturie că aici e pământ românesc. Aceasta bucurie s-a transformat într-un entuziasm de muncă, însemna că am văzut semne că am fost hărăzit să slujesc la acestă biserică, eu cel orfan de pe Valea Culei. Tinereţea, dragostea, tot ce acumulasem şi dorisem din copilărie, acum că eram preot am pus în slujirea acestei biserici, a credincioşilor şi a îndeplinirii slujbelor bisericeşti după orânduială şi cu sârguinţă. Afluenţa credincioşilor pentru rugăciune şi slujbele întocmai îndeplinite, rostirea predicii româneşti şi dăruirea prinoaselor ce se adunau, au făcut ca inexistenţa enoriaşilor, acum să se transforme în afluenţă.

În acea Vineri a Patimilor, 28 iunie 1940, slujeam în biserică, când preoteasa venind de la piaţă îmi strigă că vin streinii. Am ieşit din biserică înspăimântat, m-am dus la Mitropolie, am găsit pustietate, m-au îngrozit ostaşii cu capetele în piept ce se întorceau de la Nistru, tulburările care începeau. Am fugit pe jos la Iaşi. Au rămas soţia, fiica de 3 ani, casa cu toate ale ei, tezaurul de documente, manuscrise aduse de peste hotare, lucrările mele, mormântul încă proaspăt al mamei. A rămas biserica Sf. Arhangheli căreia i se zicea Catedrala Veche cu toate ale ei şi candela aprinsă în altar. A urmat ceea ce voi scrie în altă parte.

În primul tren românesc în iulie 1941 am venit de la Iaşi la Chişinău. Am aflat la epitroapa Credinţa Chiriac cheile bisericii şi câteva femei bătrâne şi copii orfani. Am deschis biserica, am chemat ostaşi care au făcut inofensiv materialul explozibil pentru aruncarea în aer a clădirii, în casa parohială am aflat braţele de fân lăsate într-o odaie, care arseseră puţin şi se stinseseră prin mila lui Dumnezeu.

La 15 august 1941 am slujit Dumnezeiasca liturghie în plânsetul credincioşilor râmaşi nedeportaţi şi al copiilor în viaţă, în oraşul care a fost ars clădire cu clădire şi bombardat, În luna următoare am fost numit director al Şcoalei de cântăreţi. Am adus corul şcoalei la slujbele bisericii Sf. Arhangheli, care, împreună cu rostirea predicii româneşti, au înmulţit participarea credincioşilor la Dumnezeiasca liturghie. Astfel biserica, care altă dată era propusă spre închidere, acum ajunsese din urmă multe biserici cu parohii întinse din oraş, în privinţa frecvenţei şi a vânzării lumânărilor de la Mitropolie.

Era în preajma sărbătoarei Paştelui în 1942. S-a început curăţenie generală în biserică, lustruitul sfeşnicilor mari, a policandrului, a icoanelor cu strane, frecatul cafasului, a clopotniţei după iarna grea 1941/1942. Conducând per-sonal această curăţenie şi dorind să se şteargă păianjenii şi adunătura prafului şi a fumului din dosul icoanelor cu străni, le îndepărtam cu elevii de la ziduri. Icoana cu strană mare a „Tuturor Sfinţilor” din partea stângă care reprezenta pe Toţi sfinţii a fost trasă încetişor de la perete şi, în timp ce se ştergea locul înnegrit de paianjeni şi praful cu mătura, din loviturile măturei aud răsunet în gol. Bat cu palma, se aude răsunet şi mai mare a gol. Ce să fie? Peretele era dat cu ulei şi zugrăvit cu motive geometrice. Observ în mijlocul unui cerc o gaură, iar acolo rămăşiţa unei chei fără coadă. Meşterul chemat a întors cheia, când s-a auzit un scârţâit prelung şi uşa tainică s-a deschis în răsuflarea uşurată a celor prezenţi. Era intrarea la amvonul bisericii de pe care în bisericile moldovene se citea Dumnezeiasca evanghelie. Partea ieşită în naosul bisericii a fost suprimată, au rămas numai treptele în zid şi nişa intrării. Pe aceste trepte care duceau la amvon şi în nişa din zidărie au fost înghesuite şi depozitate tot ce a fost în inventarul bisericii de la întemeiere până la jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, când s-a început înstrăinarea. Am început cu sfinţenie şi emoţie să scot obiectele închise. Veşmintele vechi de brocat şi stofă orientală, icoane zugrăvite pe lemn cu inscripţii greceşti şi chirilică, Sf. Aer cu inscripţie în chirilică, stihare, mânecuţe, cununii, candele bătute cu ciocanul, condici în limba română cu caractere chirilice de cei botezaţi, cununaţi şi împărtăşiţi, acte şi zapise şi steaguri de bresle. Intre acestea un Manifest al Ţarului Alexandru al II-lea în limba româna, prin care se aduceau mulţumiri moldovenilor pentru contribuţia la războiul Crimeii. S-a presupus că toate acestea au fost aici ascunse de ultimul dintre preoţi, care a păstrat tradiţia trecutului românesc.

Descoperirea evident a fost aflată de credincioşi şi mulţime de orăşeni şi intelectuali au venit să vadă şi să pipăie obiectele expuse. Ziarul local a publicat o scurta ştire. A venit însuşi guvernatorul, generalul C. Voiculescu, însoţit de doamna şi alte persoane. Le-am expus cele văzute, au ascultat, au admirat, s-au bucurat şi au semnat în condică. Am fost solicitat să expun cele descoperite în „Buletinul oficial al Provinciei Basarabia”, ceea ce am şi îndeplinit, publicând articolul sub titlul: Catedrala Veche din Chişinău. Noui mărturii româneşti, în nr.6 pe 1942 la pag.61-62.

Încurajat de prezenţa generalului guvernator în biserica strămoşească din 1806, am făcut legătura cu palatul zidit la 1792, alături de biserică, care a fost prima reşedinţă a celui dintâi mitropolit basarabean, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Am arătat că acest palat a fost scos la licitaţie de oameni streini în 1939 şi a devenit depozit de sare. Am rugat respectuos, în numele trecutului istoric, să binevoiască a dispune ca acest palat acum degradat să fi destinat unui „Muzeu de artă religioasă”. Guvernatorul a ascultat, a venit şi în zilele următoare cu alte persoane, a spus să-i prezint un istoric al bisericii şi al palatului şi scopul Muzeului. A urmat decizia Guvernământului pentru înfiinţarea Muzeului de artă religioasă, numirea mea ca director şi apartenenţa lui de Direcţia învăţământului. Organizarea, reparaţia clădirii, inaugurarea Muzeului, existenţa şi evacuarea Muzeului le evoc în Zece ani de pribegie a Muzeului de Artă Religioasă, articol în 22 de pagini, scris în 1955. Obiectele evacuate în 23 de lăzi au intrat în Patrimoniul Mitropoliei Moldovei.

Acum, sistematizarea oraşului Chişinău a dărâmat biserica Sf. Arhangheli şi a demolat şi palatul Muzeului şi astfel a dispărut acest monument de arhitectură veche românească.

Biserica Sf. Arhangheli a avut moment de înălţare în 1943, când provincia natală a sărbătorit 25 de ani de la actul Unirii din 1918. În acea zi 28 Martie a venit şeful statului, a intrat în biserică în sunetul clopotelor, a sărutat Sf. Evanghelie, a ascultat istoricul şi a văzut antichităţile păstrate de la strămoşi. În comunicatul publicat, s-a arătat că a cercetat Soborul Vechi, locaş românesc.

Şi acum această biserică românească nu mai exista. În faţa altarului ei m-am deprins să predic în primii ani ai preoţiei mele, la sfântul ei prestol am simţit fiorul prefacerii Sfintelor Daruri, la jertvelnicul ei am adus miridele pentru cei vii şi morţi, pentru cei ce sunt în amara robie, pentru cei bolnavi, pentru cei ce au căzut în luptă pentru apărarea pământului acesta şi a credinţei strămoşeşti.

În nişa jertvelnicului încă din 1939 s-a însemnat pe pietre de către un zugrav nume mari din istoria românilor şi a bisericii, alese de mine. Alte nume ale marilor ierarhii, ale preoţilor ce au slujit, precum şi numele ctitorilor vechi şi noi au împodobit altarul. Spun localnicii că, arunci când tractorul trăgea turnurile şi zidurile bisericii, s-a auzit un vaiet adânc de pe pietrele bisericii, ca plânsetui vântului care s-a risipit în aer şi s-a stins în depărtări. Erau poate spiritele acelor care au zidit, au slujit, s-au botezat, cununat, prohodit şi din tainicele bolţi ale bisericii ele îşi căutau Ioc de adăpostire. Văzduhul cerurilor Ie-a îmbrăţişat şi ele vor vieţui, ca sa vestească anilor, vremurilor, stăpânirilor, existenţa în veci a locaşului unde s-a preamărit Dumnezeu în limba românească. Şi va veni un timp ca pe acelaşi loc unde tătarii au dărâmat biserica „domnească”, unde turcii au risipit biserica Sf. Nicolae, unde străinii au demolat biserica Sf. Arhangheli, românii să rezidească biserica care a întruchipat secolele de stăpânire românească.

Dumnezeu cel ce ştie toate a orânduit ca, după ani de refugiu, jertfe, bombardamente şi sărăcie, să fiu încadrat ca „refugiat” la biserica Mitropolitului Iacob Stamati din Iaşi. Astfel, ca ultimul slujitor al bisericii Sf. Arhangheli din Chişinău, să mă leg cu biserica Mitropolitului, ca să fie punte de legătură dintre pământul natal cu pământul Patriei române.

---

19 februarie 1976, Iaşi.

MIHAIL, Paul. Jurnal şi corespondenţă / Paul Mihail. – Bucureşti: Paideia, 1998. – P. 219-229.