Eseu: Oraşul meu – mîndria mea

Născut în inima acestui colţişor de rai, oraşul meu străluceşte sub soarele Moldovei ca un diamant în adîncul mării, încăpînd în gîndul meu mereu, oriunde m-aş afla şi orice aş face, asemeni unui vis al unei nopţi de vară.
Oraşul meu – a luminilor cupolă, păstrează în amintirea parcurilor vechi durerea sufletelor pierdute pentru libertatea, pe care în zilele tîrzii ale toamnei copacii le plîng cu lacrimi de sînge. Clădirile obosite de timp stau pe străzile gălăgioase străjuind liniştea absentă a oraşului de furtuni neobosite, care zboară pe deasupra frunţii batrîne a acestuia ca nişte fantome.

Cîte oraşe sînt pe lume, nici unul ca al meu nu este, căci aerul lui e dulce ca mirosul sfînt de pîine coaptă, fiind mîngîiat de murmurul izvoarelor, care păstrează în memoria lor primele licăriri de viaţă pe aceste meleaguri. Şi mă mai gîndesc, privind izvoarele, la cuvintele marelui Lamartine care mi-au intrat în minte ca imaginea mamei şi care uimind din prima spun: “Cenuşa morţilor a creat patria”, dîndu-mi seama că cimitirele oraşului meu sînt ca nişte săli de muzeu, care păstrează pe mormintele verzi şi-n monumente clipe şi chipuri ce reprezintă mîndria oraşului meu.

Oraşul meu e lacrima păstrată în sufletul meu, străjuită de dulceaţa dragostei de neam. Chipul său e stăpînit de dealuri măreţe şi monumente de o frumuseţe uluitoare, care-i îmbracă faţa în veşminte edenice, facîndu-1 să strălucească între celelalte oraşe ca un luceafăr pe bolta cerească.

Prima dată cînd am deschis ochii, mi-a apărut privirea mamei care îmi va ramîne pîne în ultima clipă a vieţii în memorie. Prima rază de soare printre norii cerului am văzut-o aici, şi ori de cîte ori sînt departe, în gînduri îmi răsare EL, ORAŞUL MEU, pe care nu pot să-l scot din amintire, căci el este icoana sufletului meu, alături de chipul mamei.

Aleile umbrite de coroanele enorme ale teilor batrîni se prefac într-un ocean parfumat care poartă spre univers, pe valurile sale, visele noastre.

În zori de zi, oraşul meu e perla pe acest pamînt. Scăldat în razele de aur ale policandrului ceresc, se oglindesc în ape purpurii şi nicăieri în lume nu există un loc mai frumos ca oraşul în care m-am născut şi pe străzile căruia am crescut, hoinărind zile şi nopţi sub supravegherea lunii. Deşi mie, fără “zgîrîie – nori”, oraşul meu stă dintotdeauna deasupra tuturor, căci păstrează pe chipul său o licărire sfîntă care îmi aminteşte în fiecare clipă despre faptul că patria mea împreună cu oraşul meu este o frîntură din lumea lui Dumnezeu.

---

ROZLOVAN Ana, clasa a XI-a,
Liceul Teoretic Agricol