„ Tu Chişinău , Icoană Sfîntă , Ţinut Etern şi Sanctuar…”
Să te slăvesc în astă zi, cînd soarele
te-mbată
Roind in juru-ti cu nimbul veşniciei.
Să-ţi cînt o notă-n galben de aur colorată
Ştiind că Prometeu te-a zugrăvit teluric.
Luceafărul planetă, din cupa lui măreaţă
A apei cristaline cu mir de-nţelepciune,
A coborît cristalul pe tâmplele umane
Şi-a ta legendă vie, de-atunci se cîntă încă…
Cînd gîndurile mele inundă cristalul oglinzii neamului în slava sa eternă, eu, caîntr-o linişte candidă de copil fragil, alint raţiunea în tainicul tezaur al divinului creator. Cînd un sunet de doină îşi cîntă în fluier destinul, pe-un picior de plai, în umbra istoriei ce-şi poartă respirul în sînul colţului de rai terestru. Vocea mea prinde să cînte în vers, şi sunetul se întinde ca o oază de lumină în rimă. În bezna nopţii senine, dînd orele au încetat să-şi accelereze ritmul circuitului grăbit în minute, îmi port valul de paşi, ca într-o coloană militară, pe tâmplele de veghe al ţinutului din sanctuarul înfăşurat în firele de pînză. Acolo, rîvnit din inima codrului, răcorindu-şi destinul în albia cristalină a rîului, în călăuzirea paşilor săi de către discipolii creatori , îşi adapă ţărmul prezentului cu valurile trecutului un ţinut orăşenesc. Dumnezeu, a învrednicit puterea lăuntrică a Zeului Soare, pentru a-i deveni părinte, Luna- felinarul dragostei pure, sub aripa maternă îi măsoară timbrul existenţei feerice…. Şi ca un Prometeu ce-a moştenit talentul strai udului auriu. Ca Frate al stelelor ce-şi port sclipirea în larga sa împărăţie de nocturnă, răsare ca o rază din nimburile îngerilor ca să-şi înalţe divinul spre cei care nu i-au cîntat frumuseţea din peisajul creaţiei sale. Astfel, întreg universul mirific, a încolţit sămînţa unui tăran născut din plămînii pămîntului , de unde-şi poartă respirul Al nostru Chişinău.
Cînd genele nopţii împînzeşte-n firele aurii gravura nopţii senine, sub veşmîntul său plouat cu cristale şi spălat prin minele de diamante, noi hărăzim somnul adînc al unei vîrste de zile în căldura pe care el ca un mag cu bagheta magică în mînă. Croieşte drumul eternităţii perene. Cînd dimineaţa — şi coboară mantaua zorilor proaspeţi peste creştetul neamului , în Chişinău aerul limpede de oraş se înalţă în văzduhul din cupola cerească.
In geamătul străzilor şerpuite, pe — acolo unde căldura lui încălzeşte şi scînteiază amintirea vivace a unor adunări de litere, care-au sfinţit slava acestui popor din hrisovul aurit al vechimii anilor, şi prin ale lor merite înfăptuite, astăzi genunchii-şi apleacă mersul prin închinăciune. In lumea sa , străzile cîntă, şi scaldă auzul trecătorului în recital de poezie, unele bat clopote, iar altele răscolesc prin minte un vers de poezie, şi în mintea creaţă un chip înfundă gînduri în lupte-i e de mîine…. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexei Mateievici, Ah, Doamne. Senină şi candidă mai curge proslăvirea destinelor ţării, prin chemarea lor în tainica rostire de nume ale străzilor din casa Chişinăului. Mîndri le cinstim onoarea, cînd urmele noastre sapă-n mişcări tăcute, şi poteca Eminescu îşi împrăştie ecoul versului de Scrisoare, sau, poate un gînd Al dragostei către uliţa Miele?… Dar, cînd tihna solemnă se stinge-n tumultul accelerat al motorului metalic, şi felinarele artificiale adună cristalele terestre în feericul oraş, între pereţii ridicaţi ai coloanelor ce sărută valurile nourilor, hărăzesc spiritele umane, ce-adună-n ureche glasul nobil al purului oraş . Deşi, nuanţa pe care oraşele tind să o contureze, izbucnind larva zgomotului aglomerat şi nestatornic, Chişinăul ca o forţă atotputernică înghite-n misterul tăcerii vocea din vibraţia motoarelor mobile ,încît printr-o unică suflare, în casa sa muteşte —un simţ de melancolie adunată din versurile lui Grigore Vieru şi parfumată-n sunetul de note sonore ale privighetoarelor noastre.
Se pare că Ştiinţa l-a încoronat Rege al Culturii eterne, căci toate castelele ce-i slujesc slova, în inima oraşului nostru îşi sortesc traiul, dar şi existenţa la care piatra sfinţită-n mirul ştiinţei este datornică de a-şi săvîrşi eternitatea. Şi-n aste zile , cînd haina i se-ndoaie de vînt, şi culoarea-şi închide nuanţa în galbenul tomnatic, în aste zile cînd frunzele se prind în hora moldovenească şi-şi cîntă serenada de Adio, covorul proaspăt şi moale înfruntă durerea urmelor de paşi din mersul domol şi neprihănit al şcolarului. Şi ca o ciocnire între stâncă şi apă din zbuciumul vitezei, liceeanul îşi poartă valurile de umblet, şi c-un suspin de gînduri studentul îşi încruntă fruntea în meditaţii.
Toţi ,ei, stelele umane ale ştiinţei, depun jurămîntul lucirii perene în faţa gazdei ce-i primeşte-n poale cu petalele deschise, ca mai apoi, această floare- Chişinăul, să-şi tezaurizeze mirozna deşteptăciunii din ale lor minţi…
Autor : Crina Popescu
Chișinău, orașul meu 