Nina Iaşcinshi…
A fost sculptoriţă de curte a Marelui Duce de Luxemburg. Onoare ce, după tradiţia din Luxemburg, o are doar
un singur sculptor în viaţa Ducelui respectiv.

Nicolae Iaşcinschi (Iaschinscki)

Timpul scoate la lumină tot ce-i ascuns.

Philippus

Dacă ar curge vremea înapoi şi polenul de litere risipit prin arhivele lumii am putea să-1 punem grămadă pe o singură masă, am fi cu toţii martorii unui miracol… Din trecut şi uitare ar creşte un chip necunoscut, dar atât de necesar istoriei basarabene. Nina Iaşcinschi este una din paginile acestei istorii care s-a acoperit cu pâcla trecutului, căzută peste noi după terminarea celui de-al doilea război mondial. Până la o anumită etapă, biografia ei este aproape obişnuită, atât de des repetată de mii de tineri din generaţia interbelică.

S-a născut în satul Ghiliceni, judeţul Bălţi (azi raionul Teleneşti) într-o familie asigurată material şi cu un anumit bagaj istoric pe aceste meleaguri, înrudită cu familiile de viţă veche Botezat, Anghel şi altele.
A absolvit Școala de Belle Arte din Chişinău ori, cum i se mai zicea, “şcoala lui Plămădeală”. Aici, pare-se, nu s-a făcut remarcată prin nimic, adică nu ieşea din contextul elevilor înzestraţi şi atunci când o descoperim în mijlocul colegilor alături de tânărul ei profesor Alexandru Plămădeală, nici nu intuim cele ce se vor întâmpla.

A apucat drumul străinătăţii, ca şi mulţi alţi absolvenţi ai acestei şcoli provinciale. Tihnitul Chişinău nu lăsa prea mult loc pentru tumultuoasa fantezie a tinereţii. Bucureştiul, cu Academia lui de Arte Frumoase, avea un aer specific şi tinerii basarabeni, în căutarea norocului, deschideau uşile şcolilor pariziene, olandeze, belgiene.

Nina Iaşcinschi pleacă în Belgia, la Şcoala de Arte din Gand, dar nu se reţine prea mult acolo, deoarece nivelul ei de pregătire are nevoie de un alt mediu. Se transferă la Academia de Arte din Bruxelles, unde pictoriţa Iaşcinschi dă dovadă de aptitudini deosebite pentru sculptură. Fără să dea uitării pensulele şi şevaletul, studiază profund şi cu mult succes sculptura. Predilecţia pentru sculptură este cu atât mai surprinzătoare cu cât în 1927 lansează un ciclu de panouri decorative, intitulate sugestiv Renaşterea Veneţiei, compoziţii foarte bine apreciate de juriul concursului anual. În anul următor succesul se repetă cu compoziţiile la aceeaşi temă, cărora li se adaugă una nouă — Leon, modelul Academiei din Bruxelles.

Obţinând premiul I la sculptură, absolventa Nina Iaşcinschi rămâne pentru trei ani în cadrul Academiei, unde i s-au oferit gratuit atelier şi modele. Puţini absolvenţi ai acestei Academii s-au bucurat de o asemenea atenţie.

Cu ajutorul unuia din foştii săi profesori a obţinut o invitaţie în Elveţia, unde a pictat — foarte reuşit — o biserică. Iar din 1936 a început triumful sculptoriţei Iaşcinschi, în urma lansării expoziţiei personale în palatul de Belle-Arte din Bruxelles.

La 21 februarie ziarul Le Soir scria:

"Nina Iaşcinschi expune un important ansamblu de opere a căror diversitate subliniază bogăţia talentului său. Se poate aştepta de la D-sa şi mai mult. Ea n-a şovăit de a aborda în Întoarcere de la vânătoare greutăţile marii compoziţii şi le-a biruit în mod fericit.
Mişcările corpurilor întrunite au fost realizate astfel, încât acest bloc să aibă o însuşire caracteristică — din orice parte ar fi privit, să fie egal de viu şi plin de nerv. Cel mai mare elogiu adus unui monument ar fi acesta: să-i faci înconjurul fără a te putea decide de care parte să te opreşti. Această operă merită un asemenea elogiu. Este monumentală în adevăratul înţeles al cuvântului.
D-ra Iaşcinschi a sculptat un număr de busturi, care au valoare nu numai datorită asemănării lor exterioare (cu modelele) ci, mai cu seamă, datorită adevărului lor psihologic".

Despre ea au scris cele mai prestigioase reviste şi ziare belgiene, numele tinerei sculptoriţe a devenit cunoscut în cercurile artistice din Franţa, Germania, Olanda. Recunoaşterea valorii şi mai ales a perspectivei deschidea mari posibilităţi în faţa Ninei Iaşcinschi. Dar, cum se întâmplă adesea cu basarabenii, tânga după vatra părintească este mai puternică decât toate ispitele lumii. Revista Viaţa Basarabiei (nr.4— 5, 1936) îşi anunţă cititorii, prin G.Georgescu, că artista plastică are de gând să se stabilească la Chişinău (unde îi locuieşte mama) ca să fie mai aproape de fratele său, rămas să trăiască în preajma Bălţilor pentru a fi mai aproape de profesorii şi colegii săi de la şcoala lui Plămădeală.

Atunci când am publicat primul articol despre Nina Iaşcinschi am scris:

"Nu ştim care a fost soarta ei de mai departe. A rămas să locuiască în Belgia, să muncească în atelierul cumpărat pe banii câştigaţi prin muncă grea ori s-a întors în Chişinău în preajma anului 1940 şi s-a pierdut în învălmăşeala acelor evenimente. E cert numai faptul că, dacă ar curge vremea înapoi, am putea cumva reînnoda firul odată rupt şi am putea afla despre împlinirea unui destin, iar până atunci ne oprim aici, în dreptul acestor trei puncte…"

Peste un timp, am primit de la Bălţi o scrisoare semnată de studenta Svetlana Copiimulţi, care îmi comunica următoarele:

"Domnule Colesnic!
M-a făcut să vă scriu articolul Dvs. Dacă ar curge vremea înapoi.., publicat în nr. 40 al revistei Literatura şi arta.
Mă numesc Svetlana Copiimulţi, studiez la Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălţi. Rădăcinile însă mi se trag de la Ghiliceni şi articolul Dvs. mi-a trezit interesul. În căutarea răspunsului la întrebările ce mi-au apărut, i-am scris domnului Nicolae Iaşcinschi. Dumnealui Nina Iaşcinschi (rândul trei, a patra din dreapta) în mijlocul colegilor şi profesorilor de la Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău. Locuieşte în prezent în Luxemburg. Bănuiam că e rudă apropiată a doamnei Nina Iaşcinschi (Iaschinski). Dumnealui mi-a răspuns cu plăcere la toate întrebările şi aş încerca să continuu firul articolului Dvs., citându-l pe domnul Iaschinski:
"…A absolvit Academia de Belle-Arte din Bruxelles, promoţia 1935/36, obţinând premiul I la clasa de sculptură.
Rămâne în Bruxelles până la terminarea războiului. În 1946 se mărită cu arhitectul Pierre Grach, luxemburghez, şi se mută în Luxemburg.
În Luxemburg cunoaşte mari succese profesionale, dedicându-se în întregime sculpturii. Realizează o sculptură în bronz, de vreo trei metri înălţime, ce reprezintă un purtător de faclă olimpică, aflat pe un postament, chiar în faţa Ateneului din Luxemburg.
În mai multe orăşele din Marele Ducat de Luxemburg se află sculpturi şi basoreliefuri, opere ale mătuşii mele.
De asemenea a fost sculptoriţă de curte a Marelui Duce de Luxemburg. Onoare ce, după tradiţia din Luxemburg, o are doar un singur sculptor în viaţa Ducelui respectiv.
În anul 1984 Nina Iaşcinschi s-a stins din viaţă, în vârstă de 80 de ani, fiind înmormântată la Luxemburg, care, după Basarabia, a devenit a doua ei patrie…
…În anul 1991, la televiziunea din Chişinău, a fost realizată o emisiune despre Nina Iaşcinschi şi opera sa. La Universitatea din Chişinău, laboratorul video, la dl Veaceslav Burduja, se mai află caseta video cu o parte din opera mătuşii mele. De asemenea şi Constantin Rotaru de la Radioul Naţional, originar din Ghiliceni, a fost unul din organizatorii acestei emisiuni".
Iată deci ce-am aflat din scrisorile domnului Iaschinski şi ce am vrut să vă împărtăşesc şi Dvs.
Cred că ar fi bine ca emisiunea în cauză să fie repetată, căci ar trezi interesul la mai mulţi admiratori ai artei.
Sper că informaţia mea să vă intereseze".

Astfel timpul se pare că a găsit epilogul acestei schiţe şi poate, după atâţia ani, s-a produs miraculoasa descărcare electrică şi un suflet tânăr luminează profund întreaga generaţie.

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 134-137 p.