N. Spătaru este un scriitor ce iubeşte scrisul înainte de toate.

I. Stăjilă.

Dacă iubiţi muzica, — pierderile, curgerile, creşterile;
dacă vă plac geometria şi rigoarea, fără să vi se împietrească inima şi mintea;
dacă aveţi un dram de nebunie şi un munte de măsură — veţi întâlni, cândva, filozofia.

Constantin Noica

Aceste rânduri au fost scrise de Constantin Noica în jurnalul său. Tipărirea lor a venit cu o mare întârziere, dar potrivirea esenţei acestei cugetări cu portretul interior al acelui care a fost Nicolae Spătaru este perfectă.

Născut la 1 august 1898 în comuna Toceni, judeţul Cahul, după absolvirea şcolii primare din sat, după câţiva ani petrecuţi la liceul din Cahul, se îndreaptă spre Bucureşti. Odată desprins de satul de baştină, nu are de ales, porneşte să cucerească lumea, deoarece părinţii nu-i pot asigura nici o avere şi unica şansă pentru un băiat ca el era căsătoria potrivită cu o fată ce ar fi avut o bucată mai bună de zestre sau un post bun.

Tatăl său — Gheorghe Spătaru, notar public, şi soţia lui — Eugenia, casnică, chiar dacă ar fi dorit foarte mult, n-ar fi reuşit să asigure celor şapte copii taxele pentru studii. Dar Nicolae Spătaru s-a dovedit a fi foarte bun la carte. S-a înscris la Şcoala Politehnică din Bucureşti, dar a avut grijă să-l ajute şi pe fratele Constantin care demonstra aptitudini matematice deosebite. Timpul a confirmat această investiţie spirituală a lui Nicolae Spătaru. Zeci de ani copiii din Basarabia au studiat matematica având la îndemână manualele lui Constantin Spătaru.

În 1918 îşi ia bacalaureatul. In 1922 absolventul Şcolii Superioare Politehnice este angajat ca inginer-constructor în cadrul Regiei Monopolurilor Statului. De fapt, traiectoria profesională a fost respectată pe tot parcursul vieţii. A activat în cadrul Casei Autonome a Monopolurilor, apoi, în ultima fază, s-a pensionat în 1956, fiind angajat al Ministerului Industriei Alimentare — Institutul de Proiectări.

Tânărul inginer primeşte primele misiuni de sine stătătoare când dirijează construcţia depozitelor de fermentare a tutunului la Şoldăneşti (Orhei), apoi la Floreşti (Soroca). In aceasta fază de afirmare profesională, Nicolae Spătaru demonstrează foarte bune capacităţi organizatorice, capacităţi remarcate şi de superiorii săi, care îl avansează în post, încredinţându-i conducerea fabricii de tutun din Chişinău.

Impresia acestui contact cu viaţa brută este atât de puternică, încât amintirile de studenţie se amestecă cu cele postuniversitare, creând un amalgam greu de descifrat, dar care, cu timpul, se conturează într-un roman. De fapt, toate lucrările lui sunt un amalgam de nostalgie care îi sugrumă pe cei plecaţi din sat şi care, permanent, au senzaţia că numai întoarcerea la origini ar fi balsamul ce le-ar tămădui sufletul. Cel mai edificator exemplu de acest gen este, desigur, Octavian Goga — “De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă…” este un refren, o nostalgie a generaţiilor interbelice, provenite din schimbarea structurii sociale, capitalizarea treptată a economiei şi apariţia unei pături de tineri intelectuali, dezmoşteniţi spiritual. Ei şi-au trădat clasa din care provin, iar în noua pătură nobilă, spre care aspiră, n-au reuşit să se integreze.

Astfel de schimbări produc şi o mare undă de nelinişte, tristeţe, amărăciune, de nihilism — de aici şi tonalitatea literaturii interbelice, îndeosebi a prozei — un pesimism în care nu pătrunde nici o rază de speranţă.

E limpede cazul când acest “pat” social duce la naşterea unor dorinţe de schimbare a raportului de forţe în societate. Personajele din romanele lui N.Spătaru văd necesitatea unor schimbări prin evoluţie, adică deschiderea unor noi locuri de muncă, prin repartizarea mai echi-tabilă a posibilităţilor de realizare. Alţi autori au acceptat calea schimbărilor violente, care, în cele din urmă, au răsturnat pentru un timp carul istoriei…

Fundalul lucrărilor lui Nicolae Spătaru îl constituie firul de păianjen al amintirii. Obsesia memoriei este canavaua pe care se ţese şi intriga din proza lui, şi inspiraţia poetică. Dacă n-ar fi riscat să scrie proză, să-şi descarce sufletul în alcătuiri romaneşti, inginerul N. Spătaru — putem presupune — ar fi apărut la bătrâneţe în pragul vreunei edituri cu un morman de pagini memorialistice. Detaliile preţioase ale prozei sale se conţin anume în cadrul memorialistic. În planul ingeniozităţii, personajele sunt anemice, lipsite de culoare. Un exemplu elocvent al potenţialului său de cronicar de epocă îl constituie şi paginile publicate în revista Viaţa Basarabiei (nr.4,1932), sub titlul Ţarul în Basarabia:

„Luna mai, 1914.    Despărţământul şcolar din Odesa, încă prin luna aprilie, a făcut cunoscut tuturor şcoalelor secundare din Basarabia, că la Chişinău va avea loc desvelirea monumentului ridicat împăratului Alexandru I şi că la această inaugurare va asista ţarul cu familia, cu suita respectivă şi cu guvernul întreg. In acelaşi timp se ordona ca şi liceul din Cahul să fie reprezentat la sărbătoare printr-o delegaţie din trei elevi şi un profesor…***

…O dimineaţă de mai, plină cu soare, mângâie străzile Chişinăului, curate, lustruite, ca în ajunul evenimentului sortit să pecetluiască veacul de domnie străină în Basarabia.
Azi împăratul Rusiei descalecă pe pământul moldovenesc.
Şirurile de şcolari, funcţionari, de cetăţeni ai satelor şi oraşelor Basarabiei, de negustori şi de alte delegaţiuni se aranjau după programul stabilit. Strada Alexandrovskaia era plină de armată şi poliţie. De la gară şi până la sobor, pe ambele părţi ale străzii, stăteau neclintiţi, în două rânduri compacte, nişte soldaţi zdraveni şi mustăcioşi. Ca o albie pustiită de apă, se înfăţişa strada principală între malurile de oameni. Numai epoleţii uniformelor, nasturii şi decoraţiile străluceau, oglindindu-se în pavajul spălat.
Căldura, mai târziu, moleşi trupurile. Dar pe feţele congestionate, leoarcă de sudoare, se vedea hotărârea neclintită de-a rezista.
Pe la ora zece larma încetează. Câţiva cavalerişti aduc vestea că ţarul a sosit în gară. Mai trece o oră de aşteptare. În sfârşit, cortegiul apare pe stradă şi se îndreaptă către sobor. 
Muţenia desăvârşită a mulţimei se îmbină cu tăcerea rigidă a bronzului de sub pânză şi piedestal. Împăratul s-apropie de monument. Singur, fără suită, ca un absolutist adevărat în relativul acesta pământesc.
Familia imperială s-a oprit în pavilionul ridicat special pentru sărbătorire. La câţiva paşi de la monument erau, în rând, miniştrii. Primarul Chişinăului ţinea capătul sfoarei, cu care urma să tragă pânza de pe monument. 
În tăcerea dimprejur s-auzeau, parcă trudite, cuvintele rugăciunii creştine pentru odihna aceluia, care acum o sută de ani a învins duşmanii Rusiei şi a cucerit pământul moldovenesc… Pentru sănătatea împăratului şi a familiei imperiale… pentru vitejia armatei ţariste… pentru învingerea inamicilor din afară şi a celor din interiorul imperiului… pentru tăria guvernului… Mulţi ani!… Mulţi ani!… 
Ţarul şi întreaga asistenţă îşi aţintiră privirile spre pânza albă, care trebuia să cadă. Dar sforţările repetate ale primarului rămâneau zadarnice. Firele de găitan s-au încâlcit şi bronzul continua să stea ascuns sub pânză. Ţarul dând semne de nerăbdare, câţiva demnitari s-au repezit smuncind, cu puteri înmulţite, pânza rebelă. — Nu va fi bine! Nu va fi bine, se auzeau şoapte printre rândurile asistenţei.        
S-a procedat apoi la depunerea coroanelor. Fiecare delegaţiune trecea pe lângă monument, lăsa florile şi se-nchina împăratului.      
A venit şi rândul delegaţiei din Cahul. Profesorul Cerninschi în fruntea elevilor. Înainte de a ajunge lângă locul destinat pentru flori, el spuse!                 
 — Uitaţi-vă la împărat. Cine ştie, poate că nu-l veţi mai vedea. Profetice cuvinte.    
Împăratul nu s-a mişcat, până când n-a sosit delegaţia acelor basarabeni, care au fost martorii anului 1812. Vreo douăzeci de ţărani bătrâni, în etate de peste o sută de ani, aduşi din cine ştie ce sate moldoveneşti, înaintau domol, fâsticiţi de priveliştea înconjurătoare. Fiecare dintre ei a primit în dar din mâna împăratului câte un ceasornic.             
Împărăteasa era îmbrăcată în alb, iar cele patru fiice — în rochii azurii; moştenitorul tronului purta haine de marinar. Miniştrii formau un front de decoraţii.             
Dar toate privirile erau aţintite asupra împăratului. Înfăţişarea lui era aceea a unui om simplu, mic de statură, cu mustaţa şi barba roşcate, slab, în haine soldăţeşti, fără decoraţii, un purtător de steag greu şi în acelaşi timp, un simbol şubred, ca şi steagul ce-l apasă".

Am reprodus aici doar un fragment din cele schiţate de autor pentru o viitoare carte, dar şi în puţinele rânduri de mai sus se descifrează profunda notă personală ce dinamizează cursul şăgalnic al amintirii. Pe măsură ce autorul înaintează în vârstă, selectarea detaliului devine şi mai riguroasă, memoriile se încarcă cu un şi mai mare potenţial energetic emoţional.

Bine conturate mi s-au părut şi Impresii din Italia, scrise în luna mai 1943. Impresiile imediate au un alt colorit, decât cele moştenite din copilărie. Dispare uimirea primară, absolut firească unui copil şi apare imaginea matură, citită de ochiul experimentat al inginerului.

Cum îi stă bine unui profesionist, venit în literatură dintr-un alt domeniu, mult prea depărtat de filologie şi gazetărie, Nicolae Spătaru debutează cu o monografie de specialitate; Monografia manufacturilor de tutun din Chişinău (1930). Experienţa lui de inginer de şantier a folosit-o chiar în primul său roman Dar anii trec…, tipărit în 1931. Nota autobiografică este atât de puternică, încât scriitorul nu mai reuşeşte să lase personajele să se mişte conform relaţiilor interromaneşti, ele procedează întocmai cum le-a văzut mintea autorului în viaţa cotidiană. Citind, ai impresia că asişti la decolarea unei păsări uriaşe, care, peste câteva clipe, îşi va lua zborul, dar clipa supremă vine, trece şi pasărea continuă să fâlfâie neconvingător…

Simţul memorialistic este mai puternic ca simţirea artistică ce, de obicei, declanşează amalgamul din care se naşte romanul. De aici porneşte schiţa romanului, care, deşi publicat, nu putea să impresioneze decât pe prieteni, care aflau momente necunoscute din biografia scriitorului.

Ca material memorialistic, romanul Dar anii trec… este foarte util, deoarece conţine observaţii precise despre Basarabia de până la revoluţie, despre atmosfera satului din perioada de după Unire, despre criza generală care învăluia Basarabia în ultima decadă interbelică. Au urmat volumele: In drumul nostru, roman (Chişinău, 1933, 196 pag.), Înapoi, roman (Chişinău, 1935, 237 pag.), În fuga anilor, versuri, (Chişinău, 1936, 98 pag.), Fără cuvinte, schiţe, (Chişinău, 1940, 160 pag.). Am indicat intenţionat numărul de pagini ca să argumentăm că acest autor nu era dintre cei leneşi. Nicolae Spătaru era şi un colaborator fidel al publicaţiilor Viaţa Basarabiei, Pagini basarabene, Poetul ş.a.

Membru şi vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor din Basarabia, membru al comitetului de conducere al Fundaţiei Culturale Regale din ţinutul Nistru, Nicolae Spătaru nu-şi afişa preocupările literare. Cumnata sa, Nadejda Spătaru, care l-a cunoscut din 1938, fiind şi profesoara fiicei lui, Lenuţa, la Liceul Regina Maria, mi-a mărturisit în 1994, că despre scriitorul Nicolae Spătaru a aflat mult mai târziu şi că se vorbea mai des despre volumul lui de versuri.

Era, credem, justificată atenţia sporită faţă de poezia semnată de acest autor. Poleită cu o nuanţă elegiacă, inspirată din George Topârceanu, această poezie părea să fie cerută de însăşi epoca tulbure, brută, neîncrezătoare.

Dragostea lui pentru creaţia lui Topârceanu a mers atât de departe, încât a continuat şi a terminat, în viziune proprie, romanul Minunile Sfântului Sisoe, lăsându-ne în manuscris lucrarea Omagiu ţie, George Topârceanu.
Cel mai precis diagnostic critic a fost pus de Nic.Pândaru, în articolul Marile perspective ale literaturii basarabene, publicat în revista Viaţa Basarabiei (Bucureşti, 1941, nr.l):

“N. Spătaru, cu sinceritatea-i caracteristică, cu bogatele posibilităţi de retrăire, ar urma să valorifice la bursa noilor adevăruri cele mai adânci abise ale tristeţii umane, iar tristeţea multă a Basarabiei e poate cea mai îmbietoare pentru o chirurgie literară.”

Nu putem tăgădui faptul că autorul nostru a perseverat anume în acest domeniu, încercând o chirurgie veritabilă, disecând tristeţea şi tragedia basarabeană. El cunoştea viaţa nu din impresii străine — era martorul zilnic al unor frământări dureroase. Pierderea Basarabiei a însemnat pentru el pierderea întregii averi, căci a plecat în 1940, lăsând casa de pe Strada Viilor cu tot ce avea în ea, a plecat în străini, cu familia — soţia şi doi copii — convins că-şi va începe viaţa… de la început, de la zero.

Pe această undă a schimbărilor, mi se pare firească trecerea lui de la proză la poezie, de la poezie la dramaturgie. într-o perioadă relativ scurtă realizează câteva piese de teatru într-un act: Putregaiul, Căutări, Vreau maşină, Valul lui Zaharia şi o comedie în trei acte: Furtună locală. Tot în această perioadă, cuprinsă între anii 1956— 1969, scrie şi două caiete de schiţe, care rămân în manuscris.

Un caiet-manuscris, intitulat Schiţe, datat cu anul 1973 şi ajuns în posesia noastră, înglobează şaizeci de nuvele în 254 de pagini. Creionările concise, trădând o experienţă literară, sunt ca un S.O.S. al prozatorului de altădată care mai speră îndărătnic la pagina tipărită, la cărţi editate… Acelaşi destin îl are şi romanul Spre viaţă nouă, scris în 1976. Nu ştiu peste câţi ani se va găsi un editor care ar risca să le publice, dar pentru reabilitarea unui destin de scriitor un asemenea gest ar fi absolut necesar.

Chiar şi peste ani, proza lui Nicolae Spătaru a păstrat unele deficienţe caracteristice începu-tului — fraza nesigură, sărăcia verbală, regizarea superficială a scenelor. Totuşi ea rezistă încercărilor vremii, înscriindu-se firesc în rândul lucrărilor prozatorilor basarabeni cu alura lor pretins provincială şi cu gândul ascuns de a scrie ca marii regăţeni Rebreanu, Sadoveanu, Teodoreanu ş.a.

Nicolae Spătaru a fost unul dintre puţinii autori basarabeni care au riscat să formuleze crezul unei generaţii:

"Aventura… — iată specificul generaţiei noastre.
Ceva fără merite. Înainte de timp. O poftă de bestie. Un miraj cu păcate. O minciună atrăgătoare şi un chin nesfârşit. O boală.
Poate că puhoiul de sânge, ce a ţâşnit în timpul războiului din trupurile nevinovate, se răzbună azi împotriva sufletului… Şi îl torturează, aruncându-l în beznă, unde nu se văd îngrădirile. Unde triumful ironiei stă la volan şi conduce hodoroaba ruginită peste trupuri, peste demnitate. Pe drumuri spre cuceriri urâte.
Şi cu viteză mare.
În locul sângelui, care ar trebui să se scurgă şi de data aceasta din rănile tuturor, căci fiecare, la rândul său, este trântit la pământ în lupta nedreaptă, cu piedici — se scurge un potop de boale şi venin… Supuşii aventurilor nu se răzvrătesc împotriva stăpânirii lor nechemate. Nu se opresc în faţa vrăjmaşului, ca să-l pironească la zid. Ci, din contra, se ridică murdari din umilinţa căderii lor şi cu o furie mai mare, aleargă pe urmele păcatului spre a-l întrece. Pentru satisfacţii materiale, pentru acaparări de poziţii, ce măgulesc numai orgoliul strâmb, şi pentru socoteli străine de tot ce este frumos şi normal, se acoperă virtutea cu admonestările, criticile şi ţipetele insului din generaţia noastră.     
„Timpurile grele" şi „timpurile bune" deapănă o altă aţă, dintr-un alt ghem. Lângă firul curat şi neted al acestor timpuri se tăvăleşte curmeiul murdar şi noduros al generaţiei de azi. Să ne oprim. …Şi apoi să începem a depăna firul adevărat…" (Viaţa Basarabiei, nr.11—12, 1936)

Firul firav al vieţii lui Nicolae Spătaru s-a rupt la 11 ianuarie 1986, la Bucureşti. A lăsat testament cu rugămintea ca trupul să-i fie in-cinerat…

Firul adevărat însă a trecut încă o dată prin pârjolul războiului, a pus la încercare încă o dată aceeaşi generaţie, lăsând-o să plece în nefiinţă fără să ştie cum va fi timpul în istorie, când tristul veac XX îşi va trage cortina… Nicolae Spătaru a fost unul dintre puţinii fantezişti, care s-au încumetat să vadă cu gândul fuga timpului şi locul lui în această necuntenă goană:

…Dar anii trec şi frunza iarăşi Adoarme palidă pe drum.
În gând privesc cum se strecoară Un şir de ani, un val de fum.
Ca focul ce se stinge-n vatră Şi lasă un tăciune-ntreg,
Aşa se scurge viaţa noastră,
Aşa sunt anii care trec.
Şi anii vin, se duc departe. Iar tu, tăciune, ce să spui ? Rămâi cu dorul fără parte, Ca un copil al nimănui. 
(Şi tu rămâi…)

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 138-143 p.