Leon T. Boga… Era un om-meteor. Astfel îmi stăruie în memorie.

Constantin Bobeică

Un lucru-i sigur: că viaţa fuge; un lucru-i sigur, restul e minciună. Floarea ce-a înflorit o dată moare pentru totdeauna.

E. Fitzgerald

Am citit şi am scris despre rolul ardelenilor ca element catalizator al deşteptării naţionale basarabene, dar am desconsiderat pe nedrept rolul românilor macedoneni, „care ne-a dat câ­teva personalităţi de marcă. În istoria Basara­biei interbelice numele macedoneanului Leon T. Boga este remarcat absolut de toţi, de prie­teni şi de duşmani.

Rar cine se poate lăuda cu o contribuţie culturală similară. A scos la Chişinău publica­ţiile: Săptămâna, Pagini Basarabene şi ziarul Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol, Cuvânt Moldovenesc, Moldova de la Nistru, Poetul ş.a.

A fost redactor pentru Basarabia al ziarului România, colaborând la publicaţiile locale: Şcoala Basarabiei, Arhivele Basarabiei, Viaţa Basarabiei ş.a.

Fiind director la Arhivele Statului din Chi­şinău a tipărit douăzeci de volume de Docu­mente Basarabene, scoase la Chişinău în pe­rioada 1928—1938.

A scris monografiile: Populaţia Basarabiei (Chişinău, 1926); A doua ocupaţie rusească a Ţărilor Române după arhiva ministerului justi­ţiei din Moscova (Chişinău, 1930); Lupta pen­tru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812 (Chişinău, 1932) ş. a.

A colaborat cu istoricul I. Minea, semnând împreună lucrările: Cum se moşteneau moşiile în Ţara Românească până la sfârşitul secolului alXVI-lea şi Despre Ioan, mare ban de Craiova şi ceva despre Mihai Viteazul.

Şi desigur i-au adus celebritatea cele câteva ediţii deosebit de importante pentru literatura românească din Basarabia: Alexandru Donici, Fabule (Chişinău, 1936); Ioan Sârbu, Fabule… (Chişinău, 1936); Poezii… (Chişinău, 1938); Alexei Mateevici, Poezii. Traduceri (1937).

Firesc e să ne punem întrebarea: ce l-a făcut pe Leon T. Boga, născut la 16 ianuarie 1886 în satul Veles (Macedonia), după absolvirea liceu­lui românesc din Bitolia şi luarea licenţei în Geografie şi Istorie la Universitatea din Bucureşti, să poposească tocmai în Basarabia?

E ştiut lucru, o regiune proaspăt eliberată este un Eldorado pentru oamenii de afaceri, pentru funcţionarii din administraţie şi mai puţin avan­tajoasă este situaţia celor din domeniul culturii, căci anume ei sunt pilonii de boltă care ţin uriaşa povară a reformelor impuse.

A plecat voluntar în cam­pania militară din 1913—’14 din Bulgaria. În Basarabia a intrat tot în uniformă militară, dar s-a retras ducând cu sine numai merite culturale.

Putem presupune că l-au cucerit băştinaşii prin carac­terul lor blajin şi evlavios. Pur­tarea lor stăpânită şi domoală parcă venea în contradicţie cu caracterul lui iute. Fostul său elev Constantin Bobeică îşi aminteşte de el în paginile săp­tămânalului Literatura şi arta (nr.38, 1990):

„L-am cunoscut în toamna lui ’39, ca profesor de geografie la Liceul B.P.Hasdeu. Fire jo­vială, plină de bonomie, optimism şi de bu­curia de a trăi şi munci, era imposibil să nu-l iubeşti.
După un Malenda, Ciubuc, alte firi marţia­le şi înăcrite, Dumnealui venea în clasă ca un ropot de ploaie zglobie şi caldă de vară, venea să ne împrospăteze sufletele, să ne readucă la starea primară de bucurie a fiinţării.
Scund, dar robust, veşnic zâmbitor şi pus pe glume, cu un mers legănat, rostogolit parcă, intra în clasă ca un soare, radiind lumină, bu­nătate şi voie bună. Totul ne plăcea la acest om vioi şi simpatic: limba miezoasă, plină de duh, glumele bine plasate cu care-şi presăra expunerile, celebrele-i extemporale şi chiar imensa-i chelie, care venea parcă să-i prelun­gească zâmbetul larg şi bun…
Predarea Dumnealui era imaginativă: se străduia „să vedem” tot despre ce ne vorbea. Tot deaici şi extemporalele pomenite.
Nici nu reuşea să intre-n clasă şi ne vestea cu voioşie:
— Astăzi desenăm din memorie conturu­rile şi harta fizică a Australiei!
O fugă printre bănci cu creionul roşu în mână şi ne pomenim notaţi o bună parte din elevi, majoritatea cu note foarte bune: 8; 9; 10.
Era un om-meteor. Astfel îmi stăruie în memorie.”

Pe lângă faptul că a scris mult despre Basa­rabia, pe lângă faptul că a avut răbdarea, cura­jul şi curiozitatea să desfunde arhive, dând la lumină nenumărate documente inedite, comentându-le foarte obiectiv, el a mai avut şi alte merite pe care nu i le poate contesta nimeni.

A promovat elementul basarabean, având convingerea că numai personalităţile autohto­ne, născute şi educate în spirit românesc vor aduce adevărata prosperare a acestei provincii. A fost prieten mai vârstnic şi spirit îndrumător pentru Alexandru David, pentru Emil Gane care activa la arhivele basarabene şi pentru mulţi alţii.

Istoriografii sovietici l-au înscris fară ezita­re în rândurile celor mai odioşi duşmani ai pute­rii sovietice, dar el părea să facă abstracţie de învinuirile ce i se aduceau, cultivând prietenia şi corespondând cu foştii discipoli: Al.Bardieru, Sergiu Matei Nica, cu basarabenii prin adop­ţiune Mihai Spiridonică, George Dorul-Dumitrescu ş.a.

Nu s-a dezis de trecutul său basarabean nici pe când se afla la Ploieşti, adică atunci când organele de represiune puteau găsi culpabilă activitatea lui de odinioară anume sub aspectul relaţiilor basarabene.

Răvaşul adresat lui Sergiu Matei Nica pare să nu ţină cont de situaţia la zi din România. Sau se prea poate că autorul scrie despre eve­nimentele care în alte momente erau trecute sub tăcere, mizând pe deschiderea noii con­duceri de partid în frunte cu Nicolae Ceauşescu cu care încearcă, timid, să repună în discuţie problemea Basarabiei:

„Ploieşti, 18/VI-1967
Dragul meu, de două ori în viaţa mea am fost profet.
În 1912 — cu ocazia centenarului răpirii Basarabiei — N. Iorga a tipărit o lucrare isto­rică, documentată, pe care o intitulase suges­tiv: Basarabia noastră.
Încă student pe atunci, profesorul meu de geografie şi etnografie Simeon Mehedinţi, m-a însărcinat să fac o recenzie a cărţii pentru Buletinul de geografie şi etnografie al Facultăţii de Litere.
Evidenţiind argumentele istorice, etnogra­fice ale cărţii în chestiune, recenzia o încheiam astfel:
„Şi Basarabia va fi din nou a noastră”. În ianuarie 1918 am venit la Chişinău ca ostaş. Nu au trecut decât două luni, pentru ca la 27 martie să se realizeze profeţia mea.
Prin aprilie 1941 am primit o scrisoare de la Valerian Sârbu — refugiat în Alexandria — un nepot al lui Ioan Sârbu, care prin 1856 şi-a publicat un volum de poezii şi unul de fabule la o tipografie din Chişinău şi pe care eu le-am reeditat şi prefaţat. În acea scrisoare Dl Vale­rian Sârbu mă ruga să-i trimit câte un exem­plar dinPoeziile şi Fabulele strălucitului său vlăstar al familiei Sârbu.
Cum în iunie 1940 am plecat de acasă doar cu servieta în mână, i-am făgăduit că nu peste multe luni vom fi la Chişinău, am să-i fac un dar preţios: Poeziile şi Fabulele cerute.
Şi aceasta a doua a mea profeţie s-a împli­nit!
Când ne-am revăzut cu Dl. V. Sârbu, mă is­codea să afle de unde ştiam că ne întoarcem aşa de curând pe meleagurile scumpe.
Cât aş dori să fiu profet şi a treia oară!
Condeiul îmi tremură în mână, inima îmi bate cu tărie, gândurile mi se aprind, ochii îmi lăcrimează… şi profeţia mea o văd aşternută pe hârtie!
Poate unui octogenar ca mine mi-a slăbit credinţa… voi să nu pierdeţi nădejdea.
În refugiul din 1944, am continuat să tipă­resc Cuvântul Moldovenesc în Târgu-Jiu, până la 23 august, când şi-a încetat apariţia.
Pregătisem însă un nou antet al Cuvântului Moldovenesc, pe care nu l-am folosit deloc. Păstrez şi ştampila ziarului. Mă uit des la ele: nu sunt relicvele aceste scumpe o profeţie că vor fi folosite într-o zi de entuziaştii condeieri cărora le voi preda ştafeta?
Am regretat mult că nu am dat „sărutarea de pe urmă” scumpului meu prieten Ionică Buzdugan.
Despre decesul lui am aflat abia a treia zi de la un învăţător basarabean pensionar din Ploieşti. Am trimis o scrisoare de condoleanţe surorilor lui, pe care le cunosc bine, fiindcă cu Ionică eram în vizite dese, stând aproape unul de altul. El îmi citea din traducerile lui din Evgheni Oneghin, superioară aceleia tipărită — a lui Lesnea, iar eu îi citeam din poeziile mele macedo-române (grai — Iu.C), pe care începuse să-l înţeleagă, chiar să-l şi îndrăgească. La prima ocazie mă voi închina la locul lui de veşnică odihnă. Vin rar la Bucureşti, şi pe cât doresc să ne putem vedea!
Omagiile mele d-nei Nica şi calde îmbrăţişări odraslei.
Să ne vedem cu bine.
L.T. Boga”

Istoria nu cunoaşte cazuri când în privinţa unei persoane nu s-ar emite păreri contradic­torii. Dacă nu riscă nimeni să polemizeze la acest capitol, în­seamnă că e cazul unei ideali­zări. Dar idealizarea trecutului poate fi chiar dăunătoare, aşa cum bucatele prea îndulcite îţi pot provoca indigestii. De aceea consider că e bine să ţi­nem cont nu numai de informa­ţia pozitivă, părtinitoare, dar şi de cea negativă, care dă un colorit obiectiv.

În cazul lui Leon T.Boga avem destule ob­servaţii cu încărcătură negativă, noi însă le vom reproduce doar pe cele care ni s-au părut bine argumentate şi izvorâte din regretul şi nu din bucuria pentru greşelile comise.
Vasile Ţepordei în volumul său de mărturii Amintiri din Gulag (Bucureşti, 1992) scrie:

“Profesorul care trăgea toate sforile în li­ceu era Leon Boga. Era macedonean de origi­nă. Avea spirit mercantil. Conducea efectiv Astra Basarabiei, deşi preşedinte era Ion Pelivan. Boga avea sonde la Ploieşti, procurate în tovărăşie cu un evreu, o tipografie, în care se tipăreau lucrările de mic tiraj, dar aducătoare de venituri… Nu facea politică de partid, dar era un element aparte…
Un Harea era studios şi preocupat de proble­me mari. Boga se ocupa însă de administraţia Astrei,devenită Fundaţiile regale, de tipografie cu evreul Cleiman, de plimbările cu Dominican, care avea o maşinuţă şi în care adese îşi plimba şefii.
Când era vorba de probleme de cultură, Boga sărea în sprijinul lor. Fiind director al Ar­hivelor Statului din Chişinău, a scos la lumină multe documente despre trecutul nostru, pe care le-a publicat. A avut doi copii: un băiat şi o fată. Fata fusese căsătorită cu avocatul mol­dovean Leonard Gheorghiu, cu care apoi a divorţat, iar sărmana tânără a murit de cancer. Băiatul e medic pe la Vaslui. Murindu-i soţia, Boga s-a retras la MănăstireaAgapia, unde a murit în singurătate, fiind înmormântat la cimi­tirulEternitatea din Iaşi. A avut o bătrâneţe şi un sfârşit trist, deşi activitatea lui de-o viaţă fuse­se bogată şi frumoasă”.

Leon T. Boga în mijlocul unor profesori basarabeni.

Totuşi, memoria este ca şi roua, păstrează o prospeţime aparte. Adevărul timpului pare să nu se prea împace cu adevărul pe care do­reşte să-1 păstreze neîntinat istoria.

Documentele se schimbă şi ele la faţă şi ne oferă o imagine favorabilă, poate chiar ima­ginea aşteptată de intuiţia noastră:

„Ploieşti, 18/Xn 969      
Dragul meu,
Întârzierea răspunsului meu se datoreşte în primul rând prietenului Al. Bardieru, care prin o c.poştală mă anunţase săptămâna trecută că trece cu acceleratul spre Bucureşti – şi că la înapoiere va întrerupe călătoria pentru o zi ca să putem sta de vorbă în tihnă, după 30 de ani de revedere.
In drum spre Bucureşti l-am aşteptat la ga­ra Ploieşti, în oprirea de două minute a acceleratului, am schimbat doar două cuvinte,… (cuv. indescifrabil – Iu. C.) ca la întoarcere să se oprească la Ploieşti.
Aşteptând această întâlnire, ca apoi să-ţi comunic toate gândurile schimbate cu el.
Dar din nefericire, m-am pomenit cu o car­te poşt. de la el, din Bucureşti, în care se scuză că din cauza bagajului, şi noaptea, pe ploaie, nu s-a putut opri, aşa cum făgăduise, dar după trecerea iernii, va veni negreşit la Ploieşti:
Iar între timp o altă piedică. Fiica mea s-a îmbolnăvit de gripă virotică, localizată la plă­mâni. Cum ginerele meu pleacă la serviciu cu noaptea în cap, eu trebuie să am grija fiicei mele. Doctorul i-a prescris injecţii cu penicilină, siropuri şi alte doctorii, pe care trebuie să le ia la ore fixe, iar eu nu mă mişc de lângă ea.
Profit de faptul că a venit să o vadă o cole­gă de lucru, ca să-ţi scriu rândurile de faţă.
Amintirile am început să le scriu, dar – aşa cum scrii şi d-ta – ele se vor referi mai cu sea­mă la problemele şcolare, cultural-naţionale.
… (cuv. indescifrabil) în primul rând la pro­paganda culturală, desfăşurată în primii ani de propagandişti culturali: M. Sadoveanu, Apostol Culea, D.V. Ţoni, N. Dunăreanu — Rolul presei: Sfatul Ţării – cotidian, Cuvânt Moldovenesc, săptămânal, revista lunară Moldova de la Nis­tru, revista Şcoala a Asociaţiei corpului didactic a jud.Lăpuşna. Un rol important a jucat Editura Luceafărul – cu tipografie, librărie. Ea a tipărit înzeci de mii exemplare Amintirile din copilă­rie ale lui I. Creangă, precum şi o parte din Poveşti. Tot de Editura Luceafărul a fost tipărită prima Carte de citire pentru cl. IV – alcătuită de Gh. Tofan, fost director al Şc. normale din Câmpulungul Moldovenesc, dar ca autor al cărţii pe copertă figurează Ştefan Ciobanu, pe atunci director al învăţământului din Basarabia, care a garantat plasarea manualului prin direc­torat. Dar după ce şi-a încasat drepturile de autor, s-a dezinteresat de plasarea manualului. Cum în anii 1918 – ’20, în puţine şcoli din Basarabia a fost românizată cl.IV, manualul nu s-a putut plasa decât în prea mică măsură, faţă de 20000 exemplare tipărite. Desigur, Edi­tura Luceafărul a avut pagube mari, care după 2-3 ani a fost lichidată.
Societatea Făclia pe care la 1918, când am venit în Basarabia, am găsit-o înfiinţată, a jucat un rol important în …(cuv. indescifrabil) cultu­rală.
O altă Societate cultural-literară a fost acea care a purtat numele marelui Bogdan Petriceicu Hasdeu, condusă de Iustin Şt. Frâţiman. A avut şi un Buletin, în care s-au publicat multe documente din trecutul Basarabiei. Această Societate organiza conferinţe duminicale în Sala Eparhială.
Universitatea populară organiza cursuri de popularizare, zilnic după amiază, la Liceul B.P.Hasdeu.
Mai târziu a fost înfiinţată Astra basarabeană care a preluat tipărirea ziarului Cuvânt Moldo­venesc. Apoi Astrabasarabeană a fuzionat cu Fundaţia culturală Regele Carol al II-lea şi a desfăşurat o intensă activitate culturală prin Căminele culturale etc.
Ce părere am despre poezia şi proza actua­lă? Citesc regulat România literară, Luceafă­rul şiContemporanul. Şi desigur aleg ce îmi pare mai aproape de gândurile şi simţămintele mele, restul e un balast literar…
..România literară nr.49, pag.15. Avangar­dismul a fost opera poeţilor evrei, ca o… şi o combatere a semănătorismului, şi…. Azi îl dez­groapă tot evreii… despre Terziman ştiu că a murit la Cernăuţi în 1940, iar Robot s-a retras cu armata sovietică în iulie 1941 – despre George Dorul-Dumitrescu – e pensionar la Bucureşti.
Cu alt prilej îţi voi mai împărtăşi din planul amintirilor mele.
Cu bine, Leon T. Boga”
(Dintr-o scrisoare către Mihai Spiridonică).

Finalul acestui destin vine firesc pentru un scriitor. Locul ultimului şi celui mai drag refu­giu este masa de scris. Toate planurile de viitor converg în unul singur — de a face ordine în hârtii, în gânduri, în epocă, descriind eveni­mentele la care a fost martor şi personalităţile pe care le-a cunoscut.

Mai are un crez impus de situaţia politică. Visul tainic spre apusul vieţii se îndreaptă, cum este firesc, spre aromânii lui:

“Ploieşti, 4 ianuarie 1971
…Eu – slava Domnului – mai îmi menţin moralul – şi scriu când pentru anii 1918-1940; 1941-1944 martie; când pentru înde­părtata mea copilărie din Macedonia, de unde primesc veşti tot mai jalnice, căci dispariţia graiului aromânesc din ce în ce se apropie.
De aceea vreau să continui cu lucrările me­le dialectale – paralel cu memoriile despre care ţi-am scris.
Am ajuns la a XXXIII-a lucrare dialectală, ultima fiind o piesă de teatru cu subiectul Sân­gele apă nu se face.
Ca să menţin toate spiritele intelectualilor aromâni din Ţară, le-am adresat cu prilejul anu­lui nou 1971, următoarea urare…”

Dintr-o scri­soare adresată lui Mihai Spiridonică

Ca şi Pan Halippa, el păstrează relaţiile cu vechii camarazi şi, ca să nu se deconspire, folo­seşte sărbătorile, când într-o urare poţi strecura rânduri pe care nu le spui cu orice ocazie.

Şi tot în acei ani a revenit la poezie, scriind de astă dată în dialectul aromân. Dar, ca poet, el se impusese încă de pe timpurile tipăririiPa­ginilor basarabene unde am descoperit că ener­gicul şi severul profesor era de fapt un liric deghizat. Şi în 1974, când ne-a părăsit pentru vecie, n-a avut curajul să ni se confeseze că s-a dorit poet, iar viaţa a răsucit zarurile, oferindu-i alte şanse şi ispite…

Constantin Bobeică scria în articolul său din Literatura şi arta:

“S-a trecut din viaţă la o vârstă patriarhală la Vaslui (înmormântat la Iaşi – Iu. C.), în anul 1974. Doctorul ieşean Vlad Bejan, care l-a cu­noscut de-a lungul multor ani, mărturiseşte: în ultima întâlnire mi-a spus cât de mult ar vrea să revadă Chişinăul şi Orheiul de care se simţea legat atât de mult”.

…Şi cine ştie, poate şi Chişinăul de astăzi îi duce dorul şi are nevoie de el mai mult ca ori­când. Fiindcă în această parte de lume poeţii de pretutindeni se simt la ei acasă. Dovadă fi­rească, acest poem testamentar Toamna, sem­nat de Leon T. Boga şi tipărit în Pagini basara­bene:
…Şi pe suflet cade bruma,
Toamna vieţii se coboară,
Vise… doruri toate sboară,
Nu se mai întorc de-acuma.
Căci în toamna vieţii poate
Să renască vreo scânteie.
Ne-ndurat a vieţii cheie
Le încheie-n suflet toate.

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Chișinău, 1997. Vol 2. 66-71 p.