Preotul Andrei Murafa-pilduind la noi o înfăţişare din lumea apuseană mai mult decât din lumea noastră – a căutat să unească laolaltă înălţimea convingerilor creştine cu furtunile luptătorului ziarist…

Gala Galaction

Un lucru însă trebuie să apărăm cu cea din urmă stăruinţă: este existenţa neamului nostru, aşa cum este el frânt în bucăţi şi risipit în state vecine. Avem cea mai sfântă datorie a nu lăsa să ni se ştirbească întregimea noastră etnică, căci pe ea se reazimă deocamdată conlucrarea la dezvoltarea rasei române; de pe latul ei piept se recrutează talentele şi geniile care ilustrează neamul şi ne ridică în ochii popoarelor.

A.D.Xenopol

Ales de confraţii de idei de la Astra basarabeană să rostească ultimul cuvânt la căpătâiul celuia care s-a numit Andrei Murafa, prelatul şi scriitorul Gala Galaction a încercat să-l caracterizeze. Mai apoi necrologul verbal a fost tipărit sub forma unei cronici la zi în România nouă (an.IV, nr.80 din 11 aprilie 1927):

"Breasla românească a celor ce poartă condeiul şi împarte poporului cuvântul scris, trăieşte azi o zi mare de durere.
Andrei Murafa, preot la Altarul Mântuitorului, a avut darul şi puterea să ridice pe umerii săi încă un sacerdoţiu pământesc şi agitat, dar binefăcător pentru obştea românească şi nu fără frumuseţe…
…Mai mult şi mai bine decât mine, l-au înfăţişat sau îl vor înfăţişa pe ziaristul Andrei Murafa colegii şi fraţii săi de luptă şi de zbucium la ziar. Andrei Murafa a încercat un lucru greu, pe care i-au îngăduit să-l încerce bogăţia şi izvorul robustului său temperament. Preotul ziarist este o apariţie oarecum nouă în lumea noastră românească ortodoxă, dar este, socotim noi, o apariţie profetică".

Aşa se scria la momentul dispariţiei lui dintre cei vii. Generaţia Pelivan care îşi îndeplinise misiunea istorică, înfaptuise Unirea, treptat era trecută în umbră de noii activişti politici, de militanţii zecilor de partide care îşi “construiau energic un viitor luminos” în baza celor înfăptuite de predecesori.

Elementele autohtone elevate şi culte nu mai aveau trecere ca odinioară. Venise la modă epoca oamenilor descurcăreţi, care schimbau partidele de parcă şi-ar fi schimbat mănuşile, numai ca să rămână în posturi, să nu-şi piardă averea şi puterea…

Unii basarabeni s-au împăcat prea lesne cu noua situaţie, s-au ferit modest într-o parte căutându-şi de trebă. Alţii însă n-au dorit să cedeze nici un milimetru în faţa ignoranţei şi au devenit cu mult mai activi decât au fost odinioară sau ar fi fost în alte condiţii.

Este şi acesta un mister al caracterului omenesc — o energie nebănuită zace în fiecare declanşându-se doar în anumite momente. Andrei Murafa, preotul de la Costiujeni, face parte anume din această categorie. Dacă nepotul lui Semion Murafa s-a inclus activ în mişcarea naţională încă de pe când era student la Kiev, el privea de la distanţă zbuciumul tânărului şi se părea că nu întreprinde nimic.

În amintirile tipărite în revista Moldova de la Nistru (nr.l—2, 1920), el descrie o întâlnire cu tânărul Semion Murafa, nepotul care, fară teamă, făcea pe la 1910 agitaţie naţionalistă, încercând să explice sătenilor adunaţi la o nuntă adevăruri simple şi evidente. El îl înţelege şi îl aprobă în tăcere — convingerile lui vor da roade mai târziu.

În luna martie 1917, când se organizează Partidul Naţional Moldovenesc, Andrei Murafa aderă conştient la lupta de eliberare naţională. De aceea şi subintitulează volumul Doruri sfinte, apărut în 1918 la Chişinău, cu remarca Pagini de luptă pentru redeşteptarea Basarabiei. Prefaţa volumului a scris-o Onisifor Ghibu, care a contribuit ca această carte să apară la Editura Institutul de Arte Grafice România nouă, pe care o patrona.

Cum se va constata mai apoi, Andrei Murafa este primul preot care cere înfăptuirea Unirii cu patria-mamă.

De fapt, întreg volumul suspomenit este mai mult decât un mesaj gazetăresc, expediat de Andrei Murafa cititorilor publicaţiilor de limba română din Chişinău: Cuvânt Moldovenesc, România nouă, Ardealul, Viaţa Basarabiei ş.a.

Recenzându-i volumul Doruri sfinte în Basarabia literară (I, nr.l0 din 1 iunie 1942), Emilia Ştefan Milicescu conchide:

“Colaborator şi la România nouă, Andrei Murafa nu este un gazetar, ci un suflet şi o minte românească din Basarabia oropsită, care strigă, pentru că îl doare şi pentru că nădăjduieşte într-o zi fericită pentru neamul său.
Articolele sale strânse în volumul Doruri sfinte sunt mărturisiri literare ale dragostei de neam, îndemnuri cu lacrimi şi sfâşieri pentru cei care încă nu înţelegeau nevoile naţionale de viaţă comună ale românilor”.

Recenzenţii sunt prea indulgenţi şi nu diagnostichează dur toate carenţele scrisului lui Andrei Murafa. Limba lui neaoşă are un iz arhaic evident, până la o veritabilă limbă literară mai are de aruncat la suprafaţă multe straturi de rocă brută şi moloz. Temele inspirate de realitatea imediată sunt bune doar pentru consumul imediat, despre longevitatea literară a acestora nu poate fi vorba. Ele au destinul fluturelui care trăieşte numai o singură zi. Intre eternitate şi momentul zilei scriitorul îl alege conştient pe cel din urmă. Astfel, istoria literaturii poate, cel mult, să-i înregistreze numele. Reintrarea în circuitul literar este imposibilă…

Dar în publicistica lui Andrei Murafa descoperim dizolvate elemente narative ce ne sugerează că numai lipsa unei culturi literare adecvate l-au îndepărtat pe scriitor de şansele unei opere durabile. Fantezia lui are potenţe creatoare. Spre exemplu, în lucrarea lui Onisifor Ghibu De la Basarabia rusească la Basarabia românească (1926) sunt incluse la anexe şapte articole semnate de Andrei Murafa. Unul din ele, În loc de pâne şi sare — foc şi plumb…, este nu numai o pledoarie pentru frăţia românească, ci şi o proză rămasă la nivelul schiţei gazetăreşti:

''Trenul merge tocând şi, când şi când, şuerând, merge lăsând în urma sa fum şi scântei. Unul după altul saltă vagoanele, abia urcând grelimea.
Ele merg, părând un lanţ fără sfârşit, merg pline de oameni. Prin ferestrele lor se văd feţe mai mult smolite, dar toate voioase. Din lăuntru răsună cântece ostăşeşti, mândre, melodioase. Trenul duce voluntarii transilvăneni de la Kiev spre România: vitejii voluntari se duc şă-şi deie viaţa pentru dezrobirea neamului moldovenesc şi alcătuirea României Mari. Fără ca să-i mâie baioneta din urmă, merg de bună voie, plini de conştiinţa şi iubirea de neam, merg cântând spre jertfa sângeroasă.
Trecând Nistrul, ei se văd în Basarabia, unde locuiesc fraţii lor, Moldovenii. Iacă şi capitala Chişinău. Trenul se apropie de gară şi stă. Îndată el e înconjurat însă de soldăţime armata, care aşteaptă la gară. Oaspeţii sunt bătuţi până la sânge, ba unii şi ucişi. Apoi sunt luaţi "în plen" şi duşi pe străzile oraşului, desbrăcaţi şi sângeraţi, printre glumele şi râsul duşmănesc".

Treptat, de la ritmul unei proze “literare, autorul ajunge la “proza vieţii”, fiind nevoit să intervină cu concluziile şi obiecţiile sale:

“Aşa soldaţii moldoveni, puşi la cale de duşmani, i-au primit pe fraţii lor, cu moarte. În loc de salut cu pâne şi cu sare — foc şi plumb!
Grozavă este puterea întunericului moldo-venesc din Basarabia, dar şi grozavă a fost politica duşmanului stăpân din veacul trecut”.

30 ianuarie 1918

Atenţia scriitorului a fost mereu axată pe problemele sufletului. Preotul din el n-a aţipit nici pentru o clipă. Problema caracterului naţional al bisericii era una din temele preferate ale lui Andrei Murafa, care a propus soluţii valabile şi astăzi:

“Naţionalizarea Bisericii trebuie să înceapă nu de jos, dar de la cap……Dacă până acum satele moldoveneşti s-au rusificat prin biserică, apoi şi de naţionalizat ele tot prin biserică se vor naţionaliza”.

Problemele bisericii, problemele şcolii, problemele femeii basarabene, problemele racordării sufleteşti a fraţilor români din toate provinciile ce se unesc sunt, de fapt, nişte pietre de temelie care trebuie potrivite chibzuit şi temeinic, pentru vecie. Aici, la potrivirea temeliei şi-a găsit rostul modestul preot din Costiujeni, care a plecat în lumea celor drepţi cu sentimentul datoriei împlinite. Şi dacă istoriile literare îl pomenesc ori chiar îl ocolesc, este şi acesta un semn că a lucrat cinstit şi cu suflet curat, adică a făcut cât i-a fost dat să facă, lăsând restul pe seama urmaşilor.

Rar cine vede pietrele de temelie, dar ele, nevăzutele pietre, ţin vetrele şi casele noastre…

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 192-195 p.