Al. Terziman

…om cu frumoasă ştiinţă de carte românească, bun cunoscător al literaturii române şi cu bogata experienţă în domeniul revnisticii.

Sava Pînzaru

Cui i s-a dat mult, mult se va cere de la el; şi cui i s-a încredinţat mult, încă şi mai mult i se va pretinde.

Lucas

În toamna anului 1996, când lucram la pregătirea enciclopediei Chişinăului, ne-am ciocnit de două momente principiale în prezentarea activităţii lui Al. Terziman.

Primul moment ţine de numele lui literar, căci, semnând Al. Terziman, ne făcea să-i ghicim numele adevărat… Am publicat articolul in cauză, descifrându-i numele doar până la Alexandru. Numele adevărat l-am aflat din articolul cercetătorului literar Sava Pânzaru, publicat în Literatura şi arta (11.XII.1997) sub titlul Dispărut fără urmă. În documente era trecut ca Isaac Alterzon. (Numele scriitorului mai poate fi întâlnit în variantele Allterzon şi Altersohn)

Al doilea moment ţine de moartea lui, pe care unii memorialişti o legau de anul 1940 şi de oraşul Cernăuţi. Din acelaşi articol, am aflat că, de fapt, a avut un alt destin, în mare măsură asemănător cu al lui Nicolae Costenco sau chiar cu cel al lui Mihail Curicheru. Dar, ziua, luna şi anul morţii lui Al.Terziman le precizăm definitiv, pentru prima oară, în acest studiu.

N-am fost niciodată atât de naiv , încât să-mi imaginez absolut idealizat activitatea acestui scriitor la Chişinău. Am destule probe că portretul lui conţine toată paleta de nuanţe. Cred însă ca revenirea lui trebuie să se producă, în mod firesc, după toate legile genului portretistic…

“Autoportretul ideatic” se prezintă astfel:

Stau şi-ascult în fapt de seară,
De pe culmea unui deal,
Sfântul cântec de la ţară:
Doina tristului caval.
Şi cum notele plângând
Trec, pe vântul serii duse,
Mi se-aşterne-n suflet, blând,
Dond zilelor apuse.
(Cântec, Viaţa Basarabiei,
nr.l, an.I, 1932)

Portretul fizic îl găsim în cartea lui de identitate, eliberată de primăria municipiului Chişinău, judeţul Lăpuşna.

"Carte de identitate
Dl Terziman Alexandru/ Alterzon
Isaac/ de 36 ani, cetăţean român
profesie - ziarist
domiciliat în Str.Gl.Broşteanu No 21 este membru al acestui Municipiu înscris la No 26 Supl. 1931 al listei de membri a Municipiului Chişinău.
I s-a liberat acest carnet astăzi, 6 martie anul 1931."

În aceeaşi carte de identitate sunt trecute semnalmentele:

„Talia - înaltă
Părul - castaniu
Faţa - smeadă
Fruntea - mare
Sprâncenele - castanii
Ochii - căprui
Nasul, gura - potrivite
Barba - rade
Semne particulare - tăietura de bărbie.”

Într-un alt document, aparţinând lui Isaac Altersohn – Livret de serviciul militar, găsim câteva informaţii interesante şi… chiar contradictorii. În primul rând, aflăm că a avut gradul de soldat, contingentul anului 1916, că, la încorporare, era domiciliat în Bucureşti, iar data naşterii ar fi 24.I.1894 (în articolul publicat la 28 mai 1933 în ziarul Ordinea Basarabiei este trecută data de 28.XI. 1894). A participat la luptele primului război mondial, la 19.IX. 1916 fiind rănit şi internat la spital. Pe 20.XI.1916, după lupta de la Bălino Ecuoli(?), a fost dat dispărut.

Următoarea înscriere în livret ţine de anul 1918, luna noiembrie.

Rămânerea lui în Basarabia, în iunie 1940, când toată lumea conştientă de ceea ce prezintă comuniştii şi puterea sovietică s-a refugiat fără ezitări, ne face să credem că nu erau departe de adevăr ziariştii de la Ordinea Basarabiei care îl acuzau că simpatizează cu Internaţionala a III-a, cu bolşevismul. Argumentarea nevinovăţiei lui s-a construit pe baza materialelor din presă, unde era prezentat ca o victimă a regimului birocratic românesc…

Anexarea la dosar a acestor materiale nu i-a impresionat pe anchetatori, care vedeau în fiecare persoană un agent al moşierilor români, cu atât mai mult, dacă e vorba de un ziarist care a rămas de bună voie pe teritoriul ocupat de sovietici şi care mai are obrăznicia să demonstreze că „limba moldovenească”, adusă cu tancul de la Tiraspol, are nevoie de o purificare ortografică. Acest „sabotaj” împotriva savanţilor şi scriitorilor moldoveni trebuie „dezvăluit”, iar „duşmanul” -pedepsit nemilos. Ceea ce s-a şi întâmplat. Decizia cu privire la arestarea lui a fost “întocmită” la 22 iunie 1941, în ziua când s-a început cel de al doilea război mondial.

În decizie scrie:

„Or. Chişinău, 22 iunie 1941. Eu, împuternicitul operativ al secţiei 3 a Direcţiei N.K.G.B. R.S.S.M., Vasiliev, luând act de materialele sosite la N.K.G.B. R.S.S.M. referitoare la activitatea criminală a lui Terziman Alexandru Iacovlevici, 45 ani, originar din România, scriitor de profesie, angajat al revistei Octombrie, fără de partid, cetăţean al U.R.S.S.,
Am găsit:
Că Terziman Alexandru Iacovlevici este membru al unei grupări antisovietice, formate în mediul ziariştilor, este un agitator contrarevoluţionar înrăit, propagând inevitabilitatea unei revoluţii în U.R.S.S. şi instaurarea unui stat burghezo-democratic, exprimă intenţia de a pleca în România.
Am hotărât:
Terziman Alexandru Iacolevici, domiciliat pe str.Jukovski 15, or.Chişinău, să fie arestat şi percheziţionat.”

Hotărârea a şi fost aprobată la 24 iunie 1941 de către şeful securităţii de atunci, I.Mordoveţ. Această precizare este absolut necesară, deoarece la interogatoriul din 13 iulie 1942, Al.Terziman lasă să se înţeleagă că arestarea lui ar surveni imediat după discuţia avută pe 25 iunie 1941 cu Lev Barschi, discuţie în care el şi-a exprimat încrederea că în războiul care abia s-a declanşat, Germania are şanse mult mai mari de a învinge. Azi suntem în drept să credem că nu această discuţie a fost fatală pentru el, ci altele, şi poate în prezenţa altor persoane.

În decizia din 22 iunie 1941, apare indicată pentru prima oară naţionalitatea lui Terziman-Allterzon Alexandru Iacovlevici -evreu. În documentele româneşti o asemenea specificare nu se face.

Mandatul de arestare nr.5 este eliberat anchetatorilor Vasiliev şi Liniov pentru ziua de 25.VI.1941. Arestarea propriu-zisă se produce pe data de 26.VI.1941, la ora 5 dimineaţa.

Din procesul-verbal, întocmit în timpul percheziţiei, punctul 6 este cel mai interesant pentru noi. Au fost ridicate de la proprietar corespondenţa personală şi manuscrisele, şi deoarece ele nu sunt anexate la dosar, fie nu s-au păstrat, fie au fost pierdute în timpul retragerii armatei sovietice.

La 30 iunie 1942, la Irkutsk, după un an de la arestare, este chemat la primul interogatoriu.
Anchetatorul Buşa a pornit dezlegarea enigmei lui Terziman de la cea mai banală întrebare:

„– Spuneţi-mi, inculpat, de ce aveţi două nume de familie?
 – Adevăratul meu nume de familie este Alterzon, iar Terziman este pseudonimul meu literar.”

La fel de “senin”, anchetatorul pune cea de a doua întrebare, care este extrem de importantă pentru noi, deoarece explică mai multe momente neelucidate din biografia scriitorului şi publicistului Al.Terziman:

„– Povestiţi-mi despre sine în „secţiunea” datelor biografice.

– Eu, Alterzon-Terziman Isaac Iacovlevici, m-am născut în 1894, în localitatea Stănişeşti, judeţul Tecuci, România, în familia unui funcţionar. Tata nu avea avere şi toată viaţa a lucrat la nişte negustori agent comercial la Iaşi. Eu am început să muncesc din 1910, când, timp de şase luni, am fost salahor la un băcan din Stănişeşti. În 1911, timp de un an, am fost băiat de prăvălie la un magazin de manufactură din oraşul Podul-Turcului. La finele anului 1911, m-am transferat la Bacău, România, unde am fost angajat vânzător la un magazin de manufactură al lui Şvarţverş şi Fux, unde am muncit până în 1915. Concomitent, învăţam în gimnaziul seral pentru că depăşisem vârsta. În 1915, am plecat la Bucureşti, unde mi-am început activitatea literară, scriind pentru copii de vârstă şcolară poezii şi poveşti, în revista "pentru adolescenţi şi copii" care apărea o dată pe săptămână, până în 1916. In 1916, am fost recrutat în armata română, mi-am satisfăcut serviciul militar în oraşul Bazarnic de la frontiera Bulgariei, în regimentul 40 de infanterie, în grad de soldat, unde m-am aflat până în 1917, când am fost demobilizat. În acelaşi an, am fost mobilizat a doua oară şi am participat la lupte împotriva nemţilor în Dobrogea şi în regiunea Bucureştiului. Fiind rănit, am fost demobilizat în luna aprilie a anului 1918.
Din aprilie 1918 până în 1920, am locuit la Bucureşti, lucrând secretar în redacţia ziarului Chemarea aparţinând lui Nicolae Dimitrevici Cocea (adică N.D.Cocea - n.n.). Un timp, am scris versuri şi poveşti pentru adolescenţi şi copii în revista indicată anterior şi în Biblioteca pentru copii. În 1920, am plecat din Bucureşti în Basarabia, în oraşul Chişinău, unde, până în 1924, am scris materiale pentru publicaţiile care se tipăreau la Bucureşti - ziarele: Adevărul, Dimineaţa, Lupta, revistele: Flacăra, Fachir(?). În 1924, am fost numit corespondent pentru teritoriul Basarabiei din partea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, locuind la Chişinău, scriind pentru publicaţiile pomenite mai sus, primeam un salariu de 9000 lei pe lună, continuam să scriu pentru copii poveşti şi versuri, traduceam operele scriitorilor francezi şi germani în română.
După anul 1932, n-am mai lucrat corespondent al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, dar m-am angajat în aceeaşi postură la ziarele Abece şi Zorile, care se tipăreau tot la Bucureşti, şi aşa până în 1934. Din 1937, odată cu venirea la putere în România a „cuziştilor”, "goghiştilor", eu am încetat să mai fiu corespondentul ziarelor numite mai sus şi am încetat şi activitatea literară, deoarece „cuziştii” mă persecutau. Din 1937 până la instaurarea puterii sovietice, am fost funcţionar la Camera Ata(?) „Agenţie” Rudolf Moze, care locuia la Bucureşti, dar avea agenţie la Chişinău, şi eu recepţionam reclama pentru întreprinderi, instituţii şi hoteluri.”

Această monotonie de preocupări profesionale, care acum, în închisoare, i se părea lui Al.Terziman o idilă adevărată, a fost întreruptă pe neaşteptate de ultimatumul U.R.S.S. de retrocedare a Basarabiei. Hotărârea de a rămâne în cadrul statului sovietic a fost luată de el fără ezitări şi probabil cu mult înainte de 28 iunie 1940. Toată simpatia pentru mişcarea de stânga nu putea converge decât în descoperirea raiului comunist. Şi Terziman, fugind din iadul burgez spre raiul comunist, s-a împiedicat chiar înainte de poartă… Cred că, la Irkutsk, ar fi preferat să se întoarcă în iadul burghez…

„– Cu ce v-aţi ocupat şi unde a-ţi locuit din momentul instaurării puterii sovietice în Basarabia şi până în momentul arestării? 
– Odată cu instaurarea puterii sovietice în teritoriul Basarabiei, primele trei luni, am fost şomer. După aceasta, Uniunea Scriitorilor din Basarabia mi-a dat de lucru acasă, să scriu versuri şi poveşti pentru copii, să traduc din rusă în limba moldovenească operele scriitorilor ruşi Puşkin, Lermontov şi de asemenea să traduc din evreiască în moldoveneşte operele lui Periş Markiş, Gaşke-Vaţke. Tot acest lucru eu l-am efectuat cu ajutorul unui scriitor moldovan sosit din U.R.S.S. şi al soţiei mele care cunoaşte rusa. Tot eu am scris piesa Căpşuna roşiei?) pentru Teatrul Moldovenesc, pentru care am primit 500 ruble pe timpul puterii sovietice, şi am scris poeme pentru revista Octombrie şi radioul Cominternului, pentru care primeam onorar şi din el trăiam.”

În toate anchetele comuniste era o întrebare-refren – despre rudele aflate peste hotare. Răspunsul la această întrebare era important din două motive. Primul era legat de scurgerea informaţiei de tot felul şi dacă bietul om avea rude peste hotare, apoi, în ţara lui, nu mai putea avea viaţă bună. Cel de al doilea, ţinea de serviciul de recunoaştere, fiecare rudă peste hotare se putea preface într-un cap de pod pentru eventualii contrabandişti de informaţie, dar aceasta se întâmpla mai mult la modul ideal. Frecvent, lumea se ciocnea cu prima versiune. Din acest necaz, un evreu spiritual, prin anii ’70, când avea loc exodul lor în masă spre Israel, a lansat bancul, în care, la întrebarea securistului dacă are rude peste hotare, evreul răspunde că n-are. Toţi ai lui locuiesc în ţară, iar peste hotare se află el…

Rudele lui Al.Terziman rămăseseră în România. Mama, Frida Alterzon, locuia în oraşul Roman, fiind întreţinută de sora lui, Fani Alterzon, care lucra ca modistă. Fratele mai mic, Aron-Leon Alterzon, era vânzător în magazinul “Mangou” din Bucureşti. Se ştie că scriitorul Al. Terziman îşi ajuta mama cu bani, şi responsabilitatea pentru situaţia financiară a mamei l-a obligat să-i expedieze ajutoare şi pe când se afla în Basarabia ocupată.

Când a înţeles că toate „libertăţile” sunt simple şi fariseice declaraţii, a depus cerere de repatriere. Dar, ajunse în colivie, „păsări” ca ziariştii şi scriitorii n-au şanse să-şi mai recapete libertatea.

Propaganda sovietică avea o influenţă enormă, o dată ce a reuşit să convertească un ziarist informat, care avusese posibilitatea să compare viaţa şi situaţia omului simplu din mai multe ţări ale lumii: în 1928, a vizitat Germania, locuind la Koln şi participând la expoziţia internaţională a presei; în 1930, a călătorit în Franţa – la Paris, a fost operată soţia lui; în 1936, în cadrul unei delegaţii oficiale, a vizitat Tiraspolul cu ocazia reparării podului de peste Nistru. În timpul vizitei, a remarcat că populaţia este prost îmbrăcată, sărăcăcios şi fără gust. Remarcase şi alte lucruri care dădeau de bănuit că în U.R.S.S. viaţa nu este aşa cum o descriu mijloacele de informare. De aceea anchetatorul nu-i dădea crezare că a rămas pe teritoriul Basarabiei doar pentru că în România nu avea condiţii de muncă.

Toate acuzările s-au redus, în cele din urmă, la una singură: propagandă antisovietică. Dar cum s-a făcut această propagandă? A criticat sistemul sovietic de comerţ care nu putea asigura populaţia cu cele necesare, preţurile fiind exagerat de mari la toate produsele. I-a spus lui L.Basrschi că Germania va învinge în război deoarece dispune de o armată bine instruită şi bine dotată, pe când armata roşie este nouă şi nu are suficient armament calitativ.

Cel mai mare „act de sabotaj” al progresului în U.R.S.S. l-a făcut încercând, la adunările scriitorilor, să le demonstreze celor veniţi de peste Nistru că scriu într-o limbă rudimentară, că „limba moldovenească” are suficiente cuvinte şi că nu sunt indicate împrumuturile „la nimereală” şi invenţiile absurde. Acest patriotism lingvistic Al.Terziman l-a împins până la extremă, încât a ajuns să fie o figură ostilă în rândurile scriitorilor. De aici până la denunţ era un singur pas… Motivul — românizarea limbii moldoveneşti… Absurdul acestei situaţii capătă nişte contururi fantastice în interogatoriul de la 1 iunie 1942:

„– Aţi făcut propagandă antisovietică printre locuitorii oraşului Chişinău, depuneţi mărturii veritabile şi concrete la această întrebare?
– N-am făcut niciodată agitaţie antisovietică printre locuitorii Chişinăului. La adunările scriitorilor Moldovei, am luat cuvântul şi i-am criticat pe scriitorii moldoveni, din cauză că limba moldovenească în literatură este foarte pocită, „simplificată”. Eu demonstram că scriitorii veniţi din U.R.S.S. nu cunosc gramatica limbii moldoveneşti, şi de aceea se cere modificarea limbii literare moldoveneşti şi introducerea unor schimbări pentru a scrie într-o limbă moldovenească curată. 
– Cum reacţionau scriitorii moldoveni la schimbările pe care vroiaţi să le introduceţi în limba moldovenească? 
– Scriitorii moldoveni sosiţi din U.R.S.S. erau împotriva mea în această chestiune. 
– Reiese că aţi încercat să românizaţi limba moldovenească, odată ce ei s-au dovedit ostili faţă de propunerile D-stră. 
– Nu, eu nu confirm aceste spuse - eu n-am încercat să românizez limba moldovenească, dar am încercat să obţin o îmbunătăţire a limbii literare, adică să se scrie într-o limbă apropiată de cea vorbită de populaţia Moldovei.
Cum aţi vrut să îmbunătăţiţi limba literară moldovenească, dacă posedaţi şi tot timpul aţi scris lucrări nu în limba moldovenească, ci în română, de aceea aţi încercat să românizaţi limba moldovenească, ci nu s-o moldovenizaţi. 
– Eu, desigur, am scris lucrările mele în limba română, dar tot eu am făcut o serie de traduceri din rusă în moldoveneşte, pe timpul puterii sovietice, care au fost aprobate de comisarul poporului pentru învăţământ -Forş. De aceea eu consider că am scris traducerea într-o limbă literară curat moldovenească, şi nu în româneşte.”

Nodul gordian al acestei discuţii stă ascuns în afirmaţia că, de fapt, există o singură limbă literară, dar într-o discuţie de “nivelul” acesteia, ar fi fost considerată de către anchetator drept recunoaştere a vinovăţiei.
Deşi se depărtase de ziaristică, în 1939, la 31 iulie, ziarul România îl angajează să le pregătească un număr special dedicat Basarabiei.

La 15 iunie 1940, aceiaşi ziar România îl autorizează să organizeze în Basarabia un serviciu de achiziţii de abonamente pentru această publicaţie.

A fost în relaţii bune cu Pan Halippa şi Ion Inculeţ.

Primul i-a încredinţat chiar secretariatul general la revista Viaţa Basarabiei, învestindu-l cu putere de decizie. Această colaborare a durat mai mulţi ani, până când Pan Halippa a început să aibă unele dubii referitor la onestitatea lui. Ca orice om din tagma ziariştilor, Al. Terziman cultiva relaţii cu marile personalităţi politice ale timpului, folosindu-le în rezolvarea unor chestiuni personale.

Am pornit „descifrarea” acestui destin, examinându-l prin prisma dosarului său din Arhiva Securităţii din Republica Moldova, deoarece acest dosar reflectă un ultim acord în disperata sa încercare de a se salva.
În destinul scriitorului Al. Terziman lipseşte veriga a treia, cea mai importantă. A murit înainte de a reuşi să-şi aştearnă pe hârtie concluziile trase din compararea celor două sisteme…

La 15 iulie 1942, în închisoarea nr.5 din Irkutsk, i-a fost prezentată sentinţa de condamnare, în care s-au repetat învinuirile anterioare: fiind corespondent al unor ziare burgheze, a criticat economia U.R.S.S., era nemulţumit de orânduirea politică din U.R.S.S. şi exprima aprecieri defaforabile Armatei Roşii.

Din acest motiv, este acuzat conform articolului 58-10 al C.P. al R.S.F.S.R. şi anchetat cu aplicarea metodelor cercetării active. La finele anchetei, medicul l-a examinat şi a găsit că este apt de muncă.
Concluzia actului de acuzare, dosarul nr.2337:

„Ţinând cont că Terziman-Alterzon Isaac Iacovlevici a fost demascat de materialele dosarului în activitatea lui antisovietică şi este periculos pentru stat, CONSIDER că trebuie să i se aplice pedeapsa de zece ani de L.R.M. (lagăr de reeducare prin muncă) şi cu pierderea drepturilor politice pe termen de încă cinci ani, fără confiscarea averii, căci nu dispune de ea.”

„Consfătuirea specială” de pe lângă comisarul poporului pentru afacerile interne, prin procesul-verbal nr.93-M, a confirmat sentinţa. La 25 iulie 1942, ancheta a luat sfârşit, aflarea lui în închisoare devenea împovărătoare pentru autorităţile care trebuiau să elibereze locul pentru un nou candidat în infern – a fost luată decizia de a-l trimite în Iujlag N.K.V.D. din or. Taişet, unde a şi decedat la 23 februarie 1943 (lagărul din satul Şevcenko, raionul Taişet, regiunea Irkutsk, în urma unei duble pneumonii).

Alexandru Terziman, ziarist prin vocaţie, n-a fost înţeles de puterea sovietică, aşa cum nici el n-a înţeles nimic despre această putere. Dar, până la venirea sovieticilor, el locuise în Basarabia mai bine de 20 de ani. Care au fost relaţiile lui cu administraţia românească, cu puterea de atunci? Răspunsul rămâne neschimbat: a fost incomod şi pentru autorităţile româneşti care l-au „plătit” din plin pentru neastâmpărul lui şi pentru dorinţa sinceră de instaurare a echilibrului social.

În 1923, a fost judecat, pentru un articol publicat în ziarul Dimineaţa: o lună de închisoare şi o amendă de 2000 de lei. Conform mandatului de arest nr. 22490 din 6.XI.1924, emis de procurorul militar de pe lângă corpul IV al Armatei Române, Iţic Alterzon a stat la închisoare timp de o lună de zile (camera 722 a puşcăriei militare).

În 1928, la 21 iunie, timp de trei zile, a avut loc procesul asupra ziaristului Al.Terziman, acţionat în judecată de Consiliul de Război al Corpului III de Armată

„… pentru o serie de articole alarmante, în care prezenta ştiri despre dezordinile studenţeşti în Chişinău, care în realitate nau avut loc; insinua contra autorităţilor militare şi a Siguranţei Statului, publicând articolul: Pentru ce se împuşcă oamenii în Basarabia, arătând că Consiliul de Război judecă adeseori procese înscenate de Siguranţă sau autorităţile militare. A scris contra dlui maior Saidac, şeful biroului de cotrainformaţii al Corpului III Armată, pe care l-a acuzat că înăbuşise orice adunare sau mişcare culturală..”

Sava Pânzaru. Dispărut fără urmă // Literatura şi arta. -1997, nr.50, din 11 noiembrie

Terziman a câştigat procesul, dar, ceea ce este mai important ţine de felul cum au reacţionat intelectualii basarabeni la “răstălmăcirea” cazului. La judecată au vorbit ca martori Gherman Pântea (primarul Chişinăului), Pan Halippa, Ştefan Ciobanu, Nicolae Bivol, Ion Pelivan ş.a.

În 1931, la 10 iulie, tribunalul judeţului Chişinău eliberează adeverinţa nr.836, prin care se confirmă că Iţic Alterzon este amendat cu 1000 de lei şi va face două luni de închisoare pentru ultragierea în presă a fostului secretar al chesturii Chişinău Gheorghe Teodoru.

În 1933, a fost dat în judecată pentru utilizarea pseudonimului Terziman (în locul numelui de familie adevărat, Alterzon).

Siguranţa română avea deschis un dosar operativ asupra acestui personaj pitoresc al Chişinăului care, bineînţeles, era conştient de toate acţiunile sale:

„Libertatea presei a fost strigătul de luptă al oamenilor de condei din toate timpurile. Totuşi, presa n-a fost niciodată liberă. Libertatea presei este de esenţă demagogică. Ridicarea cenzurii nu înseamnă de fapt decât dispensarea gazetei de unele formalităţi de amănunt: prezentarea foilor înainte de tipărire, ştampila cenzorului, etc. Libertatea presei, în adevăratul înţeles al cuvântului, este şi rămâne o utopie.
Sunt însă cazuri când guvernanţii scapă, cum se zice, caii în materie de prigoană contra cuvântului tipărit.
Acelaşi partid care, în opoziţie fiind, întâmpină cu entuziasm înflăcărat acţiunea de purificare a presei, odată ajuns la putere, începe să se uite cruciş la ziarişti şi vede un duşman în orice ziar.
Guvernele n-au dus niciodată casă bună cu presa. Atitudinea ei de drămuitoare a faptelor nesocotite şi murdare nu poate să fie pe placul guvernanţilor.
Dar ceea ce este mai dureros e faptul că, în ultimul timp, şi mai cu seamă în Basarabia, unele instanţe judecătoreşti au devenit şi ele extrem de drastice faţă de ziarişti. De o bucată de vreme, nu este proces în presă la noi care să nu se termine cu o condamnare mai mult sau mai puţin severă.
Nimeni nu este împotrivă ca ziariştii de reacredinţă, canaliile din presă, şantajiştii, coţcarii, sa sufere rigorile legii. Dar e dureros să constaţi că ziariştii sunt priviţi în bloc ca nişte delincvenţi, numai fiindcă sunt ziarişti…”. (Dimineaţa, 1933)

Confruntarea permanentă cu autorităţile, represiunile şi necazurile suportate din cauza acestor ostilităţi şi-au găsit oglindire, mai târziu, într-o scrisoare disperată a soţiei lui Al.Terziman, Reizlea Rişelevna, adresată sub forma unei cereri anchetatorului Sokolov, cu mesajul de a ţine cont de trecutul ziaristului Terziman şi de faptul că regimul de odinioară nu l-a cruţat:

„În secţia de anchetă a N.K.G.B. al R.S.S.M.
Lucrătorului operativ tovarăşului Sokolov
Cetăţeanca Reizli Rişelevna Al.-Terziman, domiciliată în or.Chişinău, str.Jukovski nr.15. 

CERERE
Vă prezint în traducere în limba rusă textul articolului publicat în ziarul Ordinea Basarabiei din 28 mai 1933.
Rog să fie ataşat la dosarul soţului meu Isaac Iacovlevici Terziman-Alterzon reţinut temporar la 26 iunie curent, în legătură cu faptul că acest text conţine acuzări la adresa soţului meu, că ar fi activat de partea comuniştilor încă acum 8 ani şi se înainta cererea faţă de autorităţile române de a dezminţi aceste fapte.
În speranţa că acest material îl caracterizează pozitiv pe soţul meu, nu ca pe un românofil, eu vă prezint textul în limba rusă.
Reizlea Rişelevna Al. Terziman.”

N-au avut vreun efect nici articolul scos din colecţia lui Manuil Poleac, nici traducerea în limba rusă, nici aluzia (din articolul în cauză) că Al.Terziman ar fi un agent al Internaţionalei a III-a şi un agent salarizat de Moscova. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat…

N-aş vrea ca din toate aceste materiale să se creeze impresia că Alexandru Terziman a fost modelul scriitorului ideal, “fără păcate”. Citez din memoriile lui Gheorghe Bezviconi, intitulate Primii paşi:

„În 1932, Partidul Naţional-Ţărănesc a venit la putere şi Halippa a devenit ministru. Toată activitatea lui editorială a fost lăsată pe seama lui Alexandru Terziman, om dezgheţat, nu lipsit de talent, dar înfumurat şi specific cointeresat. Terziman edita un ziar propriu, Izbânda, la care am şi fost invitat să colaborez.

De la 1 noiembrie 1932, a început să apară cotidianul lui Halippa Viaţa Basarabiei. În primul număr, a fost tipărit articolul meu, mi se pare despre Puşkin şi Negruzzi. Din acea zi, am început să primesc salariu, deci să mă consider profesionist.

Dar Terziman, salarizându-mă la Viaţa Basarabiei continua să-mi tipărească majoritatea articolelor în ziarul său. Într-un fel, el mă învăţa să scriu, faptul că îmi publica materialele în ziarul său vorbeşte despre aceea că punea preţ pe colaborarea mea. Dar, cu toate acestea, ne-am despărţit din cauza motivului expus mai sus. Eu am colaborat la Viaţa Basarabiei până în 1937, când am plecat din Chişinău.

A debutat cu versuri în Revista copiilor şi tinerimii (1914). Editor al periodicelor Gazeta tinerimii (1919), Izbânda (Chişinău). A fost directorul, iar de la 2 octombrie până la 11 decembrie 1920 – şi proprietarul unei publicaţii săptămânale ilustrate Biblioteca Copiilor şi a Tinerimei.

A colaborat la revistele locale Renaşterea Moldovei (1920-1921), Moldova de la Nistru ş.a.
Bibliografia operei lui, chiar prezentată selectiv, impresionează.

Volume:
Stele sub nori (versuri)/Bucureşti, 1927; Cartea noastră (versuri şi proză)/Chişinău, 1934, în colaborare;

Traduceri:
F.Wedekind. Seducătorul/Bucureşti, f.a.;
Rabindranath Tagore: Lumina în creştere/ Chişinău, 1934;
H.Mann. /rama/Bucureşti, f.a.;
Reisen. Banii de iarmaroc/ f.a.;
H. H. Evers. Păianjenul/Biblioteca Dimineaţa;

Versuri publicate în revista Viaţa Basarabiei:
Cântec.-1932.-nr.l.-P.10.
Pastel.-1932.-nr.l.-P.39.
Strofe de primăvară.-l932.-nr. 4. – P.17-19.
Acorduri uitate; Un adolescent visează; O fată dezamăgită scrie; Un bărbat singuratec suspină.-1932. – nr. 6.-P.10-11.
Pantum. -1932.-nr.ll.-P.46
Când voi muri…-1933.-nr.l.-P. 14.

Dramaturgie:
Ursul fermecat (fragment)// Viaţa Basarabiei. – 1933.-nr.8.-P.43-46;
Ursul fermecat (fragment)// Viaţa Basarabiei. -1937.-nr.ll.-P.3-7;

Publicistică:
Cronică (Trecere în revistă a presei, liste bibliografice ale lucrărilor lui B.P.Hasdeu şi a literaturii despre el) //Viaţa Basarabiei. – 1932. – nr. 8. – P. 57-64.;
Hasdeu ca vrăjmaş (Scrisori din anii 1877-1884 către Iacob Negruzzi)// Viaţa Basarabiei. – 1932. – nr. 8. – P.49-51.;
Aniversarea d-lui Maniu. //Viaţa
Toamna în tren.-1933.-nr.l0.-P. 13.
Însemnări. Al cinsprezecelea an de la Unire. // Viaţa Basarabiei. -1933. -nr. 3. -P 57.;
Cărţi noi.// Viaţa Basarabiei.-1933.-nr.3.-P.60-62.-recenzie la cărţile: Muzeul Naţional…; Cotruş Arm. Printre oameni în mers.-Sosnovice,1932;
Arbore : Necrolog.//Viaţa Basarabiei-1933.-nr.3.-P56-57.
Un poet basarabean necunoscut.//Viaţa
Basarabiei.-1933.-nr. 4-5.-P.93-94
Axintie Frunză.// Viaţa Basarabiei.-1933.-nr.6.-P.57-58.;
Din poeziile lui Li Po (Trad.din chineză de Al.Stamatiad) // Viaţa Basarabiei.-1933.-nr.7.-P42;
Poezia milităriei şi a Crăciunului de pe Valea Argeşului (de Al.Nanu)//Viaţa Basarabiei.-1933.-nr.7.-P.43.;
Însemnări. Poezia care se uită, poezia care ne trebuie; Cum se scrie o poezie; Examenele de bacalaureat din Chişinău.// Viaţa Basarabiei. -1933.-nr.8.-R55-57;
Părinţi şi copii.//Viaţa Basarabiei.-1933.-nr.9.-R57-58
Între da şi nu: (Despre Teatrul Naţional din Chişinău)// Viaţa Basarabiei.-1933.-nr.l0.-P.57-58 ş.a.

Din aceste pagini se descifrează destinul unui scriitor care a debutat în România de până la primul război mondial, dar botezul adevăratei lupte literare l-a primit în Basarabia, unde, de fapt, a şi căzut pe linia întâia de apărare a tot ce are mai scump un scriitor – limba în care scrie.

Poziţia lui de publicist şi cronicar era construită pe nişte principii pe care le respecta. În cronica la cartea de versuri Crinii Basarabiei de Liuba Dimitriu, el trage nişte concluzii care sunt valabile nu numai pentru autoare, ci chiar şi pentru autorul cronicii şi pentru alte zeci de mii de alogeni care au adoptat cetăţenia română:

„Poeziile ei, impregnate de accente de fierbinte iubire pentru Basarabia şi pentru România în genere, dovedesc că patriotismul nu este întotdeauna în funcţie de origină etnică, ci foarte adesea iubirea de ţară poate să fie şi mulţumirea cu locul în care naşterea l-a aşezat pe om”

Viaţa Basarabiei nr.l, an I, 1932

Important este şi felul cum Al.Terziman concepe actul de creaţie şi cum acceptă un alt fel de a vedea, de a imagina, de a scrie. În cronica la volumul de schiţe şi nuvele Amintiri şi lacrimi de Dumitru Iov, el face o constatare principială pentru întreaga creaţie a acestui scriitor:

„Tot ce scrie autorul Amintirilor şi lacrimilor poartă pecetea unei observaţii directe, nemijlocită prin abstracţii şi artificialităţi. Iov priveşte şi vede tot ce-l înconjoară. În momentul când aşterne pe hârtie subiectele sale, i se pare că le formulează închipuindu-şi-le în fantezie.”

Viaţa Basarabiei nr.l, an I, 1932

Preocuparea lui pentru cronica literară l-a îndemnat să facă şi cel de-al doilea pas, adică să intre în aria aproape necuprinsă a istoriei literare, în care pune accentul pe nume total necunoscute, cum ar fi cel al poetului Dimitrie Donea, sau remarcă autori a căror operă este mai puţin propagată: Zamfir Arbore, Axentie Frunză ş.a.
Istoria literară îi dădea senzaţia că participă la un act de echitate literară: poate pune alte accente, poate intra victorios cu un nume, cu un material inedit… Avea posibilitate de a face dreptate fără curtea cu juri, dreptatea care se instaura atât de greu în ordinea şi în viaţa cotidiană.

Răsfoind revista Viaţa Basarabiei în căutarea materialelor publicate de către Al.Terziman, am găsit o poezie pe care, mi se pare, autorul a scris-o dintr-o respiraţie, reproducând un decor şi o stare interioară, dar care, peste zece ani, s-au dovedit a fi decorul real în care s-a dizolvat trupul scriitorului, lăsându-ne spre neuitare numai cele veşnice:

Întâii fulgi de nea se cern
Domol, ca-n vise, potolit, -
Şi peste căi şi văi aştern
Veşmântul lor neprihănit. 
Din neguroase zări sihastre
Mocnită cade sara-n pripă, -
Şi trec deasupra casei noastre
Corbi mulţi, aripă lângă aripă… 
Tăcere…un câine latră-n vis…
Un cal a nechezat… o poartă
A scârţâit - şi s-a închis…
…şi uliţa se-ntinde, moartă…
Pastel /Viaţa Basarabiei, nr.l, an I, 1932

---

COLESNIC, Iurie. Basarabai necunoscută. Chișinău, 2000. 192-200 p.