Există în tradiţia cărturărească din Moldova o urmă adâncă pe care au lăsat-o doar câteva personalităţi marcante care, dincolo de scrierile lor ştiinţifice, au reuşit să creeze sinteze mari enciclopedice – Dimitrie Cantemir, B.P. Haşdeu, Nicolae Iorga, Gheorghe Bezviconi…
În şirul acesta locul întâi – şi cronologic, şi de facto – îl ocupă Dimitrie Cantemir. El a reuşit să îmbine cel mai armonios poziţia de om politic de primă mărime cu autoritatea savantului de talie universală. De aceea, când spunem că Moldova în secolele XVII-XX a fost cunoscută în lumea europeană, aceasta s-a produs în primul rând graţie marelui efort pe care l-a făcut Dimitrie Cantemir, scriind pentru apuseni o carte fundamentală – Descrierea Moldovei. A scris-o în latină, ca să fie accesibilă tuturor cărturarilor, şi în felul acesta a putut pătrunde în bibliotecile mari ale lumii.

Primul muzicolog turc

Chiar dacă n-ar fi scris nimic altceva, doar această lucrare i-ar fi asigurat eternitatea ştiinţifică. Totuşi, este foarte curios să ştim cum într-o Moldovă aflată sub vasalitatea turcilor, hărţuită de războaie cu vecinii – leşii, cazacii, tătarii – un om care nu avea la dispoziţie biblioteci şi săli universitare reuşeşte să întocmească o lucrare care, practic, rămâne şi până astăzi nedepăşită.
În primul rând, acest lucru se datorează culturii pe care Dimitrie Cantemir a asimilat-o din copilărie, mai întâi acasă la Iaşi, iar mai apoi fiind trimis ostatic la Constantinopol. Aşa era „moda” vremii: Domnitorul Moldovei era obligat să trimită ostatic o rudă de-a sa apropiată, o fiică sau un fiu, care, în caz dacă Domnitorul se răscula împotriva Porţii Otomane, acest ostatic era decapitat.
La Constantinopol tânărul Dimitrie Cantemir a frecventat şcoala de pe lângă Patriarhia Ortodoxă, studiind limbile străine, în primul rând latina, greaca, turca, araba, persana, italiana, greaca veche, slavona, franceza, germana şi obţinând primele noţiuni serioase în geografie, istorie, matematici. Tot aici el a studiat muzica şi a fost foarte interesat să cunoască armoniile muzicii turceşti, pe care mai târziu le-a transcris în formă muzicală, devenind primul muzicolog turc.
Trebuie să ştim că pe parcursul întregii vieţi el nici o clipă nu s-a depărtat de carte, nu s-a ferit de contactul cu oamenii învăţaţi şi acest lucru a fost apreciat nu numai de sultanul turc, dar şi de prietenul lui de mai târziu Petru cel Mare al Rusiei, care după ce la 1711 a pierdut bătălia de la Stănileşti, unde luptase împreună cu armata lui Dimitrie Cantemir şi a fost nevoit să încheie un armistiţiu cu turcii, la cererea acestora de a-l ceda pe domnitorul moldovean, a răspuns: „Mai degrabă cedez teritoriul Rusiei până la Azov, fiindcă sunt conştient că-l voi putea recuceri, dar nu-l cedez pe prietenul meu niciodată”.
Cronicarul Ioan Neculce, care era hatman şi mâna dreaptă a Domnitorului, în Letopiseţul Ţării Moldovei descrie cu lux de amănunte aceste evenimente şi este unul dintre puţinii boieri care n-a rezistat în Rusia şi s-a întors în Moldova.
Bejenia „la Moscu”
În cuvinte puţine, Ioan Neculce descrie drama Domnitorului Dimitrie Cantemir: „(…) Domnit-au Dumitraşco-vodă ţara numai 9 luni în anul 7218 şi au ieşit din Ieşi iulie în 16 dzile, iar moscalii au făcut războiul atunce la Stănileşti în iulie 11 dzile. Deci de la Prut au purcesŭ în sus depreună cu moscalii şi au trecut Prutul pre la Ştefăneşti în cee parte. Şi de acolo am mărsu dreptu în Movilău, la Nistru. Deci cîţi boieri şi alţii mai gios, din moldoveni, ce-au ieşit cu Dumitraşco-vodă din Iaşi şi au purces cu obuzul, audziè c-au iertat turcii pre cei greşiţi. Dar nu mai putè să s-ntoarcă înapoi sau să fugă într-altă parte din obuz, căci că prăda donţii şi căzacii lui Medhoroţschii şi a lui Tanţschii pre cine găsiè în laturi de obuz, de-i lăsa numai cu sufletele. Ce nu avè putinţă să să ducă într-altă parte, ce le-au căutat numai să să ţie cu obuzul, cu Dumitraşco-vodă. Că, când au venit împărăţia, avè ucaz oastea de nu strica nimărui nemic, iar la întorsu strica tot ce găsiè.
Sosind obuzul la Movilău, la Nistru, să luasă nişte tătari, ca vro 200, în urma obuzului. Pe cine găsiè, tot lua. Şi au dat preste dînşii Ivaneţschii polcovnicul şi cu Tanţschii, cu slujitorii lor moldoveni, ce era la steag. Şi i-au tăiet pe tătarî şi au prinsu şi vii vro cinci, şese şi i-au dus la împăratul. Şi au pus de i-au spândzurat în malul Nistrului, încălţaţi, îmbrăcaţi.
Iară după ce-au trecut moscalii Nistrul, au scris împăratul Moscului la turci că, de n-or porni precraiul Şfedului păn-în 12 dzile şi l-or ţinè acolo la Tighine, el încă a strica pacea, nu a ţinè-o.
Dumitraşco-vodă au făcut căutare tuturor moldovenilor cîţi sint cu dînsul şi i-au întrebat, merge-or cu dînsul la Moscu au ba. Ce toţi au priimit, că într-alt chip nu avè cum dzice. Că nu avè cum merge într-altă parte de răul tălhăritului. Şi i-au pus Dumitraşco-vodă într-un izvod şi l-au dat împăratului, de l-au iscălit cu mâna lui. Iar boierii şi slujitorii aceştia era anume: 1. Ioan Neculce hatman; 2. Savin Zmucilă vel-ban; 3. Gheorghiţi vel-păharnic; 4. Iordachi Aristarhu vel-uşer; 5. Pavel Rugină vel-comis; 6. Mogîlde sardar; 7. Ilie Abăza, vornicul despre doamna; 8. Dumitru aga; 9. Ioan Mirescul polcovnic; 10. Ioan Bănariul vel-căpitan; 11. Brahă, căpitan de dărăbai; 12. Moţoc jicniceriul; 13. Ioan Dzărul, vătav de copii; 14. Nuor Dzărul postelnic; 15. Constantin Dzăru medelnicer; 16. Vasilie Dzărul, tij medelnicer; 17. Mechichi stolnicul; 18. Antiohie cămăraş; 19. Constantin Părcălabul medelnicer; 20. Dima başbulucbaş; 21. Ciute căpitan; 22. Apostol căpitan; 23. Teoader Mircescul căpitan; 24. Pavăl Mirescul căpitan. (…)”
Opera enciclopedică
Venirea în scaunul Moldovei al lui Dimitrie Cantemir s-a produs la 10 decembrie 1710, pe când acesta avea doar 33 de ani. Conjunctura politică nu era favorabilă, Constantin Brâncoveanu ţesea intrigi serioase împotriva lui şi făcea tot posibilul ca turcii să nu aibă încredere în tânărul domnitor. Pe de altă parte, Dimitrie Cantemir înţelegea că puterea Porţii Otomane scade cu fiecare an şi un nou imperiu îşi face loc la Răsărit – Rusia. Salvarea Moldovei de sub turci era posibilă numai cu ajutorul ruşilor.
Astăzi această alianţă cu ruşii istoricii o consideră ca pe o greşeală a Domnitorului, dar trebuie să fim conştienţi de faptul că politica lui Cantemir era făcută într-o epocă concretă în care prevalau alte conjuncturi politice şi socotesc că în acel moment opţiunile de alegere a unui alt viitor erau prea puţine. Miza lui Cantemir a fost una justificată. Că Rusia mai târziu a avut aceleaşi pretenţii imperiale nu este de mirare, dar nu poate fi învinuit Domnitorul moldovean de încercarea de-aşi găsi un aliat puternic în confruntarea cu Poarta Otomană. Pe de altă parte, trebuie să ştim că viaţa lui în Rusia n-a fost atât de uşoară precum se crede, el a fost un exilat, un prinţ dezmoştenit de tron, un om ajuns la curtea Împăratului rus, unde cultura şi bunele maniere nu făceau casă bună cu barbaria rusească.
Petru I abia civiliza Rusia, adică tăia bărbile boierilor şi aducea cultura occidentală cu forţa. În aceste condiţii Dimitrie Cantemir, cu rafinamentul lui oriental şi cu cultura lui europeană, era privit cu multă suspiciune şi cu mult scepticism. Poate că unicul admirator veritabil a fost şi a rămas Petru I.
În aceşti ani de exil, Dimitrie Cantemir a reuşit să conceapă, să scrie şi să tipărească o vastă operă literară şi ştiinţifică. Probabil că fostul lui învăţător de la Iaşi, Ieremia Cacavelos, ar fi fost mândru atunci când discipolul său i-ar fi prezentat nu numai faptul că Academia din Berlin l-a ales membru, dar şi lista lucrărilor pe care a reuşit să le elaboreze: Van Helmont (în latineşte); Divanul sau gâlciava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (Iaşi, 1698); Istoria ieroglifică (1705); Tratat de muzică (în limba turcă, prima carte turcească despre muzica lor); Descrierea Moldovei (1716); Creşterea şi descreşterea curţii otomane (1714-1716); Hronicul româno-moldo-vlahilor (1719-1722); Explicaţia ştiinţei muzicii într-un chip mai amănunţit, ş.a.
Trebuie să cunoaştem faptul că în istoria Rusiei Dimitrie Cantemir a scris un capitol important, l-a scris în primul rând prin opera sa, iar în al doilea rând – prin copiii săi: Maria Cantemir şi fiul Antioh. Maria Cantemir a fost una din cele mai erudite femei ale epocii sale, iar Antioh Cantemir este considerat pe bună dreptate părintele poeziei moderne ruse. Satirele scrise de el stau la baza tuturor istoriilor literare care descriu evoluţia literaturii ruse.
Trebuie să recunoaştem să moartea lui Cantemir, produsă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrevka, nu i-a adus sfârşitul pelerinajului prin lume.
A fost înmormântat în Moscova în biserica Sfinţii Constantin şi Elena pe care el a ctitorit-o, dar în 1935 această biserică a nimerit în zona construcţiei metroului moscovit şi osemintele domnitorului au fost transmise României, fiind reînhumate la Iaşi în Biserica Trei Ierarhi. În felul acesta, feciorul fostului domnitor, Constantin Cantemir, după ce a stat în scaunul Moldovei şi a colindat o bună jumătate din lume, a revenit la Iaşi în vechea capitală unde domnise cândva.
Se vede că destinele mari evoluează exact ca şi istoria, pe o spirală nesfârşită…