Nicolae Bivol
…Se deosebea radical şi principial de contemporanii săi politicieni…
Gheorghe Chicu
Omul trebuie înţeles ca un element de evoluţiune. Să nu ne întrebăm: ce este cineva? Să ne întrebăm ce devine? Creşte, stă, sau dă înapoi?
Titu Maiorescu
Până nu demult, se considera că unicul fost deputat al Sfatului Ţării care a scăpat din ghearele N.K.V.D.-ului a fost ţăranul de la Ştefăneşti, Ion Codreanu, care, în mai 1941, a fost schimbat cu lidera Partidului Comunist Român Ana Pauker. Dar, cercetările recente ne-au adus la o surprinzătoare constatare: a mai existat un deputat cu un destin similar—Nicolae Bivol. Atâta doar că N.K.V.D.-ul n-a avut informaţii suficiente despre activitatea lui în cadrul primului parlament basarabean.
În arhiva Sfatului Ţării există destule mărturii privind participarea lui Nicolae Bivol la votarea din 27 noiembrie 1918, dar aceste documente (care i-ar fi făcut eliberarea imposibilă) n-au nimerit pe mâinile anchetatorilor.
În ediţia Sfatul Ţării. Enciclopedie (Chişinău, 1998), am inclus o succintă informaţie biografică, fiind convins că fostul primar de Chişinău a murit în vara anului 1940. Mai multe surse indicau cu certitudine acest lucru. Dar, spre surprinderea mea, cercetările ulterioare n-au confirmat decesul lui în acea perioadă şi, până astăzi, locul şi anul morţii continuă să rămână o enigmă.
În orice caz, cu puţinul pe care-l cunoaştem, astăzi suntem cu mult mai aproape de adevăr decât la ora tipăririi sus-numitei enciclopedii, din care reproducem articolul respectiv:
“BIVOL, Nicolae (1881, Ialoveni – 3.VII.1940, Chişinău). Mandat validat de la 25.XI.1918 până la 27.XI.1918.
A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea proletariatului organizat din Basarabia (hotărârea Sfatului Ţării din 11 mai 1918).
S-a născut în familia părintelui Petru Bivol din Ialoveni, confidentul lui Constantin Stere în Basarabia.
Studii la Seminarul Teologic din Chişinău (1902) şi la Universitatea din Dorpat. Profesor la gimnaziul lui Simakov.
După Unire, a fost primar al Chişinăului în anii 1923-1924 şi a doua oară – în perioada 1925-1926.
În anul 1925, scoate la Chişinău cotidianul Naşa jizn’.
La 29 august 1935, apare la Chişinău săptămânalul Viaţa noastră, avându-l ca director pe N. Bivol.
Bibliogr.:
A.N.M., f. 727, inv. 2, dos. 77, p. 3.”
Suntem convinşi că versiunea despre moartea lui în 1940 a apărut din motivul arestării — lumea, îngrozită, ştiind că din porţile închisorii N.K.V.D.-ului duc doar două drumuri, unul — spre Siberia, iar altul — spre plutonul de execuţie, a înclinat să creadă că fostul industriaş nu mai avea nici o şansă să scape cu viaţă. Dincolo de legende şi închipuiri, stau documentele, şi în ele găsim „descifrarea” nodurilor pe care mai ieri se părea că este imposibil să le dezlegi. Dosarul cu numărul 322, păstrat în Arhiva Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, este un ghid perfect în acest sens:
“BIVOL Nicolai Petrovici
Deschis la 2 august 1940
Încheiat la 16 noiembrie 1940
Decizie
(cu privire la începutul anchetei)
2 august 1940
Locotenent al Securităţii de Stat Psariov
Bivol Nicolai Petrovici
I se incriminează: a fost membru al unui partid contrarevoluţionar – Partidul Naţional -Liberal şi, în acelaşi timp, a deţinut funcţia de primar al Chişinăului.
Acuzat conf. art. 54-13 al CP. al R.S.S. Uc.”
Prima surpriză ne-o oferă deschiderea dosarului: data exactă a începutului anchetei. Chiar dacă admitem că a fost arestat ceva mai devreme, argumentul documentului rămâne imbatabil…
Parcurgem filă cu filă dosarul şi spicuim din el doar informaţiile pe care le considerăm mai importante.
„Decizie
(cu privire la stabilirea măsurilor represive)
3 august 1940
Sergent major Gorşkov
Bivol Nicolae
profesia: proprietar al unui bazin de apă
Domiciliat: ştrand
S-a decis arestarea lui şi inventarierea averii de care dispune.
* * *
Mandat de aresare nr.364
3 augusi 1940
Arestarea a fost efectuată de Moskalenko.
P.S. Mandatul este tipărit în ucraineană — n.a.
* * *
Chestionarul arestatului
1. Bivol
2. Nicolai Petrovici
3. născut 1881, s. Ialoveni, jud. Chişinău
4. or. Chişinău
5. profesor de gimnaziu
6. proprietar de bazin, a fost proprietar a 24 ha
7. membru al Partidului Naţional-Liberal
8. moldovean
9. cetăţean al României, locuieşte la Chişinău
10. superioare, fizico-matematice
11. şi alţii
12. preot rural
13. din 1922-1926, proprietar al tăbăcăriei, din 1936 – proprietar al unui bazin
14. profesor de gimnaziu
15. nu şi-a satisfăcut serviciul
16. n-a participat
17. rezervist
18. n-a participat
19. nu
20. membru al Partidului Naţional-Liberal din 1923-1925
21. Tatăl – decedat, fost proprietar a 200 de desetine de pământ
mama – decedată
soţia – divorţată din 1934, o chema Feodora
Petrovna
fiica – Ludmila, 18 ani, str. Tăbăcăria Veche,
nr. 31.”
Fiecare document pare să aibă o semnificaţie a lui, inconfundabilă, solicitând o interpretare individuală. Să zicem, adeverinţa de mai jos trebuie citită… altfel. Spaţiul locativ a mai rămas în posesia vechilor proprietari, adică a familiei, şi, desigur, obiectele din casă n-au fost ridicate:
“Adeverinţă
Averea lui Bivol Nicolai Petrovici n-a fost inventariată şi spaţiul locativ n-a fost sigilat. Locotenent al Securităţii de Stat Regan.”
Procesul-verbal al percheziţiei ne focalizează atenţia asupra interesului pe care îl manifestau anchetatorii şi asupra determinării scopului exact al acuzării. Dovezile cele mai simple, mai convingătoare, în baza cărora acuzarea îşi construia “argumentarea”, erau obiectele confiscate.
“Proces-verbal al percheziţiei
4 august 1940
A fost efectuată de subloc. Moskalenko şi au fost extrase următoarele:
1. Bani sovietici – 3965 rub.
2. Lei româneşti – 2725 lei
3. Livret militar nr. 1314
4. Paşaport pentru străinătate
5. Corespondenţă şi fotografii
* * *
Decizie:
4 august 1940
Toate bunurile ridicate să fie predate în secţia financiară a N.K.V.D.-ului R.S.S.M.
Lista obiectelor ridicate de la ştrand se anexează: linguri, furculiţe etc.”
Materialele inserate la capitolul “Interogatorii” sunt, de fapt, nişte depoziţii smulse cu forţa unor oameni aduşi la o umilire greu de imaginat şi ele nu pot fi luate drept informaţii absolut obiective.
“Proces-verbal al interogatoriului
8 august 1940
Î.: Care a fost situaţia socială şi economică a dvs?
R.: Am primit de la tata moştenire 24 desetine de pământ pe care l-am folosit până în 1921. Din el — 14 desetine de vie, ceea ce îmi permitea să mă ocup de vinificaţie. La prelucrarea viei şi a vinului, foloseam munca salariată – 3 persoane permanent şi 20-25 de lucrători sezonieri, pe care îi plăteam ca toţi moşierii şi culacii, iar ei lucrau la mine din zori până-n noapte.
În 1921, am lăsat vinificarea şi am început să mă ocup de comerţ, cumpăram şi vindeam ovăz şi porumb. În 1922, am cumpărat tăbăcăria, unde lucrau 60 de oameni. Am cumpărat această fabrică cu 900 de mii de lei şi am lucrat la ea patru ani, am lărgit-o, am reconstruit-o, preţul final al fabricii ajungând la 6-8 milioane de lei. În 1926, tăbăcăria mea a ars. Compania de asigurări mi-a restituit — pagubele pentru fabrica arsă — 9 milioane 200 de mii de lei. După aceasta, în 1930, m-am ocupat de construirea, la Chişinău, a unui bazin acvatic, care există şi astăzi. Aici, am avut 20 de angajaţi. Preţul bazinului este evaluat la 8 milioane de lei.
Î.: Pe tot parcursul vieţii şi activităţii, aţi fost un exploatator. Recunoaşteţi acest lucru?
R.: Da, recunosc. Evident, ca antreprenor, căutam forţă de muncă cât mai ieftină şi încercăm să storc din ea tot. Numai în acest fel puteam să-mi sporesc capitalurile până la milioane. Îmi recunosc vina în faţa poporului oropsit al Basarabiei.
î.: Din ce partide şi grupări politice aţi făcut parte fiind locuitor al Basarabiei?
R.: Din 1922 până în 1926, am fost membru al Partidului contrarevoluţionar Naţional-Liberal şi, concomitent, am deţinut funcţia de primar al Chişinăului. După aceasta, n-am mai fost membru al vreunui partid. Doar în 1938, când se pregăteau alegerile pentru primăria or. Chişinău, am aderat la naţional-ţărănişti. Pentru susţinerea lor, a fost format un bloc din funcţionari, muncitori, meseriaşi şi intelectuali unde, alături de alţii, am deţinut funcţii de conducere.
Î.: În ce consta activitatea dvs. contrarevoluţionară în cadrul Partidului Naţional-Liberal?
R.: Am aderat la Partidul Naţional-Liberal în scopul consolidării situaţiei mele de industriaş în mediul altor mari proprietari şi în administraţia orăşenească locală. Dar, Partidul-Naţional Liberal având un program care trebuia să cuprindă interesele tuturor păturilor populaţiei, a trebuit să repet în faţa poporului promisiunile pe care acesta le conţinea. În timpul unor convorbiri, discuţii, precum şi cu ajutorul foilor volante, al lozincilor ş.a., le explicam ţăranilor săraci că programul naţional-liberal promite să dea libertate şi egalitate, să micşoreze impozitele pentru a le îmbunătăţi situaţia ş.a. În promisiunile noastre atingeam strunele care îl activizau şi-l mobilizau să voteze pentru Partidul Naţional-Liberal. După alegeri, despre aceste promisiuni nu se mai vorbea, ele nu se îndeplineau — poporul era amăgit, iar noi ne consolidam poziţia.
În consecinţă, atingeam două scopuri: pe de o parte, ne consolidam dominaţia şi continuam să-i exploatăm pe truditori, iar pe de alta — demoralizam, fracţionam tendinţele revoluţionare ale acestora. Anume în acest context îmi analizez activitatea contrarevoluţionară ca membru al Partidului Naţional-Liberal şi ca primar al oraşului.
În 1923, am participat la congresul din Chişinău al Partidului Naţional-Liberal şi am luat cuvântul, vorbind despre doleanţele ţăranilor… Înainte de congres, ei m-au rugat să vorbesc şi să cer limitarea activităţii poliţiei în sate, oprirea batjocurii din partea percep-torilor. Am luat cuvântul, am vorbit, dar, în suflet, simţeam că nimeni nu va întreprinde nimic. Ţăranii, însă, au rămas cu o părere bună despre mine.
Interogatoriul s-a terminat la 1715.”
Maşina anchetării, o dată pornită, nu se opreşte… Paralel cu anchetarea acuzatului şi a martorlor, se fabrică hârtii care… fac parte din sistemul judiciar birocratizat până la absurd. O dovadă sigură în acest sens este chiar decizia pe care o reproducem:
“Decizie
(cu privire la anunţarea acuzării)
20 septembrie 1940
Anchetator superior, locotenent al Sec. de Stat Psariov
Dosarul nr. 322.
S-a stabilit că Bivol Nicolai Petrovici este demascat că, din 1922 până în 1926, a fost membru al Partidului contrarevoluţionar Naţional-Liberal şi, concomitent, ocupa postul de primar al Chişinăului.
Din 1938, a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănist şi a luptat împotriva mişcarii revoluţionare din Basarabia.
Decizie: a-l acuza conform articolului 54-13.”
Urmează un şir de procese-verbale în care se vede clar că acuzatul este „împins” (utilizându-se, în acest scop, toate mijloacele posibile) să-şi recunoască singur vina… Principiul firelor de păianjen acţionează perfect. Este important ca cel acuzat să se agaţe, fie şi accidental, de un singur fir. Mai departe, nu e vorba decât de “măiestria” anchetatorului de a fabrica un caz:
“Proces-verbal
3 octombrie 1940
(anchetator Psariov)
Î: Sunteţi acuzaţi cnform art. 54-13 al С .Р. al R.S.S.M. Vă recunoaşteţi vina?
R.: Îmi recunosc vina de a fi fost membru al Partidului Naţional-Liberal din 1922 până în 1925 şi, timp de nouă luni, primar al Chişinăului. În rest, nu-mi recunosc nici o vină, deoarece, din 1925, n-am mai făcut parte din vreun partid. N-am luptat împotriva mişcărilor revoluţionare, din contra, am fost un susţinător al mişcării antifasciste şi un simpatizant al mişcării comuniste…
Î.: Aţi fost arestat de autorităţile române?
R.: Da, am fost arestat de autorităţile române şi am fost închis pentru şase zile, fiind acuzat că am organizat adunări ilegale şi am tipărit manifeste cu genericul «Pace, libertate» care venea din partea Uniunii Democratice a Muncitorilor, Meseriaşilor şi a Intelectualităţii fără de partid.
Am fost arestat împreună cu muncitorul Leonovici, prenumele căruia nu-l cunosc, dar judecata n-a avut loc din cauza că vina noastră nu putea fi demonstrată.
Î.: Sunteţi moldovean. Ce părere aveţi despre unirea Basarabiei cu România?
R.: N-am împărtăşit opiniile «S. Ţ.» deoarece eram convins că Basarabia va fi întot-deauna în componenţa U.R.S.S.
Î.: Afirmaţi că, întotdeauna, aţi fost de stânga şi aţi susţinut mişcarea revoluţionară. Cum se «împăcau» aceste opinii cu situaţia dvs. capitalistă?
R.: De fapt, eu eram un bogătaş falit, fabrica a ars, iar noua mea afacere, bazinul, nu-mi aducea profit, şi aceasta nu avea nici o influenţă asupra convingerilor mele”.
* * *
„Proces-verbal
25 octombrie 1940
Î.: Unde v-aţi aflat şi cu ce v-aţi ocupat în anii 1917-1918?
R.: În aceşti ani, am fost în prizonieratul german. La finele lui 1918, m-am reîntors în Rusia, în or. Smolensk, de unde am fost eliberat şi am revenit la Chişinău.
Î.: Ce grad militar aţi avut în armată?
R.: Soldat, din 1914.
Î.: După eliberarea din prizonierat, nu v-a propus nimeni să vă înrolaţi în Armata Roşie?
R.: Nu, nu mi-a propus nimeni.
…Î.: Aţi editat un ziar: ce orientare avea şi cine l-a finanţat?
R.: Am tipărit ziarul Viaţa noastră, pe bani proprii.
… Am reuşit să scot doar opt numere, ziarul a fost închis la dispoziţia ministrului de Interne.
Î.: Cine a participat la redactarea ziarului?
R.: Studenţii Poghis şi Cerneţchi – nu-mi amintesc prenumele lor, dar, probabil, locuiesc şi astăzi aici.”
Un rol de seamă în această „operă” de convingere a individului că a păşit peste frontierea nevăzută a crimiei revine martorilor. Ei le ţin minte pe toate, ei operează cu dovezi, fiind, însă, la rândul lor, intimidaţi de anchetatori.
În cazul Nicolae Bivol, întreaga „operă” a anchetatorilor a fost demolată de către martori:
“Proces-verbal
25 octombrie 1940
martor Dorfman Andrei Borisovici
n. 1911, or. Chişinău, evreu
instructor sportiv
N. Bivol nu se deosebeşte de alţi exploatatori. Plătea puţin, ne obliga să lucrăm mult, dar, în discuţii, îi plăcea să laude U.R.S.S. şi o făcea destul de des. Aceasta, desigur, îi aducea neplăceri din partea autorităţilor române care l-au şi arestat, dar, în scurtă vreme, l-au eliberat.
Chiar şi ziarul pe care îl edita era de stânga. Când a fost cazul să dea bani pentru M.O.P.R. (Organizaţia Internaţională de susţinere a revoluţionarilor), a făcut-o prin intermediul lui Linovici Aron (care în acel moment era şeful Casei pionierilor din Chişinău).”
În aceeaşi zi, un alt martor,
Zinştein Moisei Martânovici, declară că îl cunoaşte pe N. Bivol, că a fost membru al Partidului Liberal. Dar, până a ajunge la liberali, a publicat articole în ziarele: Prizâv, Zarea, Iskra ş.a.
„A aderat la Partidul Liberal din interese personale, rara sa urmărească scopuri politice – n-a fost principial”.
„Proces-verbal
28. X.1940
martor Mihailov Vasile Vasilevici
n. 1903, or. Kalinin, rus,
maistru la staţia radio
Pe N. Bivol îl cunosc bine, am lucrat la bazinul lui. El lăuda U.R.S.S. şi citea împreună cu noi ziarul Izvestia”.
* * *
„Proces-verbal
28. X.1940
martor Сеrneţchi David Isacovici
п. 1913, or. Chişinău, evreu,
studii superioare neterminate
Îl cunosc pe Bivol Nicolae din 1935. Ne-am cunoscut pe când editam gazeta Viaţa noastră…
…Ziarul era de orientare antifascistă. Redactori de bază erau: Bivol, eu şi un
oarecare Mocriş.
…Am reuşit să scoatem doar opt numere, ziarul a fost închis de ministrul de Interne…
…Toate mijloacele erau alocate de N. Bivol.
Ca să tipărească ziarul fără probleme, Bivol dădea ciubuc cenzorului – 10 000 de lei”.
* * *
„Proces-verbal
28.X.1940
martor Cerneţchi Mila Isacovna
n. 1916, Chişinău, evreică,
studii primare, şefa bufetului de la bazin
…Nu ştiu despre partidele la care a aderat, dar ştiu că avea o atitudine frumoasă faţă de muncitori, lăuda U.R.S.S., iar înainte de intrarea Armatei Roşii, lăuda deschis sovietele… *
…Bivol citea destul de des muncitorilor ziarul sovietic Izvestia şi îl difuza”.
„Proces-verbal
31.X.1940 martor Levovici Aron Lvovici
…Îl cunosc pe N. Bivol din 1937. M-am adresat în mai multe rânduri după ajutor bănesc pentru M.O.P.R. şi el dădea bani pentru propaganda ilegală.
…Ştiam că Bivol este orientat spre stânga şi n-o să ne refuze”.
***
„Proces-verbal
16.XI.1940
Bivol Nicolae
Recunosc că ceea ce spun martorii este adevărat, doar martorul Dorfman spune neadevărul, declarând că eu îi obligam pe muncitori să lucreze câte 14 ore. Nu-mi permiteam aşa ceva. Ziua de muncă era de 10 ore.”
Acordurile finale ale dosarului sunt „opera” anchetatorului. De buna lui dispoziţie, de relaţiile lui cu acuzatul, cu martorii depindeau foarte multe. În justiţia stalinistă, actul de acuzare întocmit de un sergent de securitate era luat drept document de bază, de care — neapărat — se ţinea cont la luarea deciziei.
“19.XU940
Act de acuzare
Dosarul nr. 322
Bivol Nicolae Petrovici,
art. 54-13 al C.P al R.S.S. Uc.
Ancheta a stabilit: Bivol N. P. a fost proprietar al tăbăcăriei, apoi al bazinului de apă, membru al Partidului Liberal. Din 1923 până în1916, a fost primar al Chişinăului. Şi-a prezentat demisia şi a plecat din post. Martorii confirmă aceste fapte, şi tot ei susţin că a fost un om de stânga, a editat un ziar antifascist Viaţa noastră, finanţa M.O.P.R., dădea bani pentru organizaţia ilegală de partid…
Luând în consideraţie cele expuse mai sus, îl acuzăm că a fost membru al Partidului Liberal şi primar al Chişinăului”.
* *
Adeverinţă:
Bivol Nicolae P. este ţinut în închisoarea din Chişinău de la 3 august 1940 se stabileşte că Bivol N. P. este vinovat, iar dosarul lui este expediat pentru examinare la Consfătuirea Specială a N.K.V.D. al U.R.S.S.
„Hotărâre
or. Moscova, 10.1.1941
Examinând materialele dosarului nr. 322, Procuratura U.R.S.S. a luat decizia de a cerceta suplimentar acest caz. (Procuror Kokarev).”
Caz mai rar întâlnit: în problema delicată a acuzatului N .Bivol, s-a recurs la reanchetare. La 11 noiembrie 1941, ancheta reîncepe sub conducerea aceluiaşi Psariov.
Este chemat la interogatoriu ucraineanul Martâniuk Larii, n. 1886, s. Dohtoria, reg. Iampul, muncitorservitor. Îl caracterizează pe Bivol N. P. foarte pozitiv. În acelaşi mod, vorbeşte şi un alt martor, Guleavici Efim.
Cronologic, evenimentele se derulează interesant:
19.II.1941. Decizia de a-l aduce pe Bivol N .P. din închisoarea din Tiraspol la închisoarea din Chişinău.
21.II.1941. Se ia decizia de a prelungi ancheta până la 20.III.1941.
5.III.1941. Se ia decizia de a termina ancheta şi a-l elibera de sub arest pe Bivol N. P. Au biruit martorii ( a confirmat Mordoveţ).
S-a început procesul de restituire a bunurilor pe care le-a deţinut. Cererea de restituire scrisă de Bivol N. P. la 11.IV.1941 a fost satisfăcută. Nu i-au fost restituite doar alimentele, băuturile, adică produsele alterabile.
Lumea avea dreptul să se bucure. N-a biruit justiţia. A învins Omenia.
La Muzeul Pedagogic din Chişinău, se păstrează trei volume de memorii scrise în limba rusă de o figură basarabeană foarte pitorească — Gheorghe Savici Chicu. Îi ortografiez numele întocmai cum îi plăcea lui să şi-l scrie, şi folosesc informaţii din aceste amintiri, foarte subiective uneori, pentru că el a fost un contemporan ”perfect” al marilor personalităţi basarabene. Adică, a fost elev al seminarului din Chişinău, apoi — student la Dorpat. A participat la formarea primelor nuclee de mişcare naţională, conştientizând necesitatea consolidării acestor forţe. Dar… drumul lui a trecut pe alături. Calea comunismului i s-a părut mai atrăgătoare. Acesta, presupunem, e motivul pentru care toate amintirile sale sunt trecute prin filiera îngustă a opticii “roşii”:
“Trecutul lui Oatul Alexandru nu are o prea mare importanţă. Am povestit despre asta doar pentru a explica relaţiile noastre şi pentru a se înţelege mai bine de ce am apelat anume la el pentru informaţia necesară.
Alex. Oatul mi-a propus imediat să fiu profesor de fizică şi matematică în gimnaziul rus pe care-l conducea… Neştiind limba moldovenească şi fiindu-mi teamă că acest gimnaziu va fi naţionalizat, după cum s-a şi întâmplat mai apoi, am hotărât să mă întorc în patria mea — Ucraina. De fapt, catedra se elibera doar după 1 septembrie, adică peste o jumătate de an.
Până la 1 septembrie, mi-a propus să mă adresez lui Colea Bivol, care era director al industriei şi comerţului. El avea misiunea de a salva populaţia de foamete, care, cu fiecare zi, devenea tot mai ameninţătoare: în oraş se aduceau de la brutării 7-8 tone de pâine, necesarul fiind de 50—55 de tone.
Au fost şi cazuri mortale din cauza foametei. Oatul mă asigura că Bivol va fi foarte bucuros de mine şi că, în activitatea lui, voi pica «la ţanc». Pe Bivol îl cunoşteam foarte puţin, dar m-am gândit că să salvezi oamenii de la foamete este un lucru generos, oricare ar fi regimul şi, dacă poţi contribui cu ceva, trebuie neapărat să participi. Aceasta îţi aduce satisfacţie, cu toate că ar putea să-ţi facă şi neplăceri.
Am hotărât să merg la Bivol şi să vorbesc cu el, ceea ce am şi făcut imediat.
Bivol s-a bucurat foarte mult că am venit şi — fără întârziere — mi-a şi propus de lucru,despre care voi vorbi în continuare. El, în mod detaliat, mă întreba despre viaţa de pe malul stâng al Nistrului, despre bolşevici, despre revoluţie, despre problemele bolşevicilor, despre studierea operei lui Marx, care lui, paremi-se, nu-i era cunoscută, despre eforturile bolşevicilor de a realiza această idee.
Desigur, nu aveam posibilitate să răspund concret la toate întrebările adresate de el, de aceea am hotărât să continuăm discuţia după serviciu.
Familia mea a rămas la Piatigorsk, tânjeam foarte mult după ea şi-mi făceam griji pentru soarta ei, de aceea eram nespus de bucuros să-mi consacru timpul liber unui lucru bun: să-i deschid omului ochii la cele ce se întâmplă în lume, în măsura în care mă pricepeam să fac asta. La rândul lui, Bivol se străduia să fie alături de mine. Vara, deseori, ne duceam la vila lui la Costiujeni, acolo rămâneam peste noapte, adormind doar după 2—3 ore de discuţii, tolăniţi în pat.”
Memoriile lui Gheorghe Chicu vin cu acele nuanţări care, de fapt, sunt materia cea mai căutată în orice biografie — „aerul epocii” şi dimensiunea reală a personalităţii:
“Dar cine este Bivol? N. Bivol este fiul unui bogat proprietar (posesor a peste 200 ha de pământ lângă Chişinău şi în raza Chişinăului), al preotului din Ialoveni Petre Bivol. Acesta era un om foarte ciudat. Cu toate că era preot, el ocolea oamenii, nu-i plăcea să vorbească cu ei, îşi petrecea viaţa izolat într-o cămăruţă foarte mică, din care ieşea foarte rar şi unde nu intra nimeni. Nicolae Bivol şi-a făcut la vila sa o gheretă foarte mică, unde se odihnea tatăl său, când venea să-şi viziteze fiul.
Mama lui N. Bivol, deşi era preoteasă, avea, după obiceiul timpului, carte puţină sau nu avea deloc. Desigur, când copiii au mai crescut şi au început să înveţe la şcolile duhovniceşti, în Chişinău, ei i se păreau învăţaţi şi se ruşina să le facă vreo observaţie.
Aşadar, aceşti copii — patru sau cinci fraţi şi trei surori — creşteau fără să dea cuiva socoteală de ceea ce făceau.
Fetele s-au măritat foarte repede cu preoţi şi trăiau destul de bine… În ceea ce priveşte fraţii, ei coborau destul de des în beci unde se păstra un vin bun.
Aceasta nu-i prea ajuta la carte: unul dintre ei a abandonat şcoala şi a devenit moşier în Ialoveni, alţi doi, cu multă greutate, au absolvit seminarul, devenind preoţi şi pornind pe cărarea nepotrivită: au început să bea mai tare şi, foarte repede, au murit.
Nicolae Bivol, având capacităţi bune, a absolvit seminarul foarte bine, obţinând dreptul de a susţine examenul la Universitate, drept de care a şi profitat intrând la Universitatea din Iuriev, unde îşi făceau deja studiile foarte mulţi seminarişti din Chişinău. Din păcate, din primele zile, a nimerit în rândurile acelor studenţi cărora li se zice «veşnici» — vara învăţau, iar iarna îşi beau banii prin crâşme.
Bineînţeles, astfel, el degrada la învăţătură, iar de participarea lui la cercurile revoluţionare studenţeşti nici nu poate fi vorba, cu toate că, atunci când începea greva, el, nerăbdător şi bine dispus, pleca acasă.
De fapt, evenimentele revoluţionare din 1905 l-au trezit la viaţă. El a înţeles că în jurul lui se întâmplă lucruri importante şi că, dacă nu iei o decizie corectă, poţi să apuci pe un drum greşit şi… eşti pierdut. S-a calmat şi, timp de 2 ani, a frecventat cursurile, susţinând examenul de stat la specialitatea fizică şi matematică.
În toamna anului 1907, după ce am susţinut examenul de stat şi eram deja profesor la liceul de băieţi din Stavropol, nu l-am mai întâlnit la Iuriev.
Obţinând diploma, Bivol a devenit profesor la un liceu particular din Chişinău, unde s-a împrietenit cu Alexandru Oatul: de fapt, având cam aceeaşi vârstă, ei se cunoşteau mai bine — şi de la seminar, şi de la universitate.
El, însă, a abandonat destul de repede această profesie după neplăcuta întâmplare când unul dintre elevi — într-o excursie pe Nistru, pe care el o conducea – s-a înecat. Acesta a fost pentru el un şoc nemaipomenit, după care mult timp nu-şi putea veni în fire.”
De aici poate şi dorinţa de a construi un ştrand, un bazin cu apă — să se înveţe copiii a înota. N-a mărturisit niciodată acest lucru, dar şi-a irosit toată averea pentru a-l vedea realizat.
Dar, să revenim la cele istorisite da Gheorghe Chicu.
“Abandonând învăţătoria, s-a ocupat de exploatarea carierelor de piatră din Mileştrii Mici şi Ghidighici, furnizând acest material de construcţie Chişinăului. Datorită acestei activităţi, a ajuns, în scurt timp, cel mai puternic industriaş din oraş, fiind preţuit de toată lumea: toţi proprietarii de case şi industriaşii aveau nevoie de piatră. Datorită felului său de a fi, sincer şi sociabil, toţi îl numeau simplu: «Nicolai Petrovici». El le răspundea la fel. Avea o memorie foarte bună.
E de la sine înţeles că i se acordau mari credite bancare.
Dar, această activitate a fost oprită de evenimentele primului război mondial: el a fost mobilizat şi trimis pe front în calitate de soldat. Nu mi-e clar cum s-a întâmplat acest lucru (nu mă interesam de aşa ceva), dar, din soldat, el a devenit furnizor de vite pentru armată.
A câştigat ceva din asta sau nu, nu-mi este cunoscut. În primul rând, nu putea fi suspectat nicidecum că ar avea bani mulţi, în afară de acei care-i reveneau de la vilă, iar mai apoi — mijloacele provenite în urma vânzării ei. În oraş, nu vorbea nimeni de bogăţia lui, cum vorbeau despre averea altor politicieni, în schimb, ştiam cu toţii tendinţa şi capacitatea lui de a se ocupa de problemele unei organizaţii industriale sau de altă natură, de a intra în datorii care, deseori, îl aduceau la cel mai simplu mod de viaţă şi la o alimentare modestă. Pe atunci, trăia din banii soţiei, căreia îi aparţineau casele modeste de pe strada «Sinadinovskaia» (azi Vlaicu Pârcălab).
Oricum, a ajuns prizonier la nemţi. Nimerind aici, a fost închis într-un lagăr. Din lagăr, a încercat să fugă de două ori, dar fără succes: de ficare dată, a fost prins, întărindu-se paza.
A treia oară, a reuşit—pe teritoriul Germaniei mergea numai noaptea şi se alimenta cu rădăcini pe care le găsea în câmp…
La Chişinău, a ajuns la sfârşitul anului 1918, după ce «Sfatul Ţării» săvârşise fapta sa criminală, alipind pentru bani, pentru bani mici, Basarabia la România.”
Aici nu pot fi de acord cu memorialistul. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova, unde se păstrează Fondul 727 (“Sfatul Ţării”), există dovezi documentare care-l contrazic şi confirmă participarea lui Nicolae Bivol la votarea Unirii fără condiţiuni. Astăzi, nu putem şti cine l-a determinat să procedeze astfel Putem face doar câteva presupuneri. Poate că prietenia cu Pan Halippa a fost decisivă. Poate mizeria războiului şi convingerea că un imperiu enorm ca Rusia îşi va recăpăta cu greu starea de echilibru, pe când o ţară mică precum România va face acest drum dificil în doar câţiva ani. Ori poate că argumentul suprem a fost de ordin naţional…
Un om cu gândire pragmatică precum era Nicolae Bivol nu accepta cu uşurinţă schimbările care se produceau prea repede. Unicul lui refugiu părea a fi chiar munca reală spre binele societăţii. Oamenii puternici nu-şi fac probleme legate de viitorul lor, fiind preocupaţi de sarcinile mari, globale. Ciripitul politic îi plictiseşte. Dar, fără aceşti oameni, politicienii n-ar însemna nimic.
Naraţiunea lui Gheorghe Chicu confirmă aceste presupuneri.
„De îndată ce Bivol a apărut la Chişinău, toţi «politicienii» care nu au organizat vreodată un proces de producţie sau o întreprindere de comerţ, au pus toată povara pe umerii lui, să scape el populaţia de foametea ce se făcea deja simţită.
În discuţie, Bivol, cantr-un silogism «mai compus», trecea peste anumite gânduri şi idei şi formula direct concluziile. Din acest punct de vedere, multor persoane le venea foarte greu să-i urmărească gândurile şi el părea a fi un aventurier, iar, uneori, lăsa impresia unui om ciudat, ceea ce nu era deloc adevărat.
De aceea, faptele lui păreau uneori neaşteptate şi chiar ilogice, dar, de fiece dată, se impunea ca un organizator excelent.
Presupunem că de această trăsătură a caracterului său este legată şi lipsa lui de interes pentru lectură. Ca să se apuce de citit, cartea trebuia să fie nu prea groasă şi scrisă într-o «limbă agrară», de altfel, putea să adoarmă. În schimb, îi plăceau discuţiile aprinse, din care se străduia să ia ceva util, ceva care i-ar stimula talentul organizatoric.
Anume această calitate demonstrează că nu era nici pe departe un birocrat: li se adresa simplu tuturor, fără să facă vreo deosebire între oamenii care muncesc fizic şi cei care muncesc intelectual. Dacă era nevoie, lucra împreună cu muncitorii zile în şir — desculţ, în aceeaşi cămaşă, în aceeaşi pereche de pantaloni. Mânca împreună cu muncitorii din acelaşi vas, dacă ei pregăteau bucatele, desigur… Când lucrau la vila lăsată de tatăl său, care avea 30 ha de pământ, 12 ha de viţă-de-vie, 2 ha de livadă, fâneţe ş.a., la construcţia bazinului, precum şi în alte cazuri, el, după obiceiul ţărănesc, chema muncitori care se alimentau pe contul său. Am mâncat şi eu, deseori, borşurile lui excepţionale şi mămăligă cu brânză.
Bivol avea mulţi cunoscuţi printre oamenii muncii, mai ales printre ţărani, viaţa cărora o cunoştea foarte bine, iar pe cea a unora dintre ei — din scoarţă-n scoarţă. Avea o atitudine negativă faţă de politicieni, lucru uşor de înţeles. Cei mai maripoliticieni basarabeni, după cum se vede din descrierea de mai sus, erau copiii preoţilor, cu concepţii încâlcite, şi ai culacilor dornici de îmbogăţire, dar incapabili să creeze o organizaţie sau întreprindere industrială.
Unicele lor mijloace de îmbogăţire rămâneau hoţia, folosirea situaţiei lor politice pentru sprijinirea unor lucruri murdare şi, în cele din urmă, căsătoria cu aristocrate bogate, precum au făcut Pelivan şi Inculeţ, care şi-a părăsit soţia — învăţătoare din Petrograd — Pcelinţeva, şi s-a însurat cu o oarecare curtezană. Dar aceştia sunt miniştri.
Bivol era unicul dintre aceşti mari industriaşi care avea asemenea capacităţi. Concepţia sa, influenţată de avântul revoluţionar care se făcea simţit pretutindeni în lume, şi în Basarabia, s-a îndepărtat… de ideile lipsite de importanţă ale culacilor, el privea cu o mai mare atenţie în partea bolşevicilor, care i se păreau buni organizatori, curajoşi, mereu în căutare. Cu bolşevicii, considera el, îşi va putea pune în valoare înaltele sale capacităţi organizatorice…
…Dar, pentru a ajunge la aceste idei, a trebuit să parcurgă o cale lungă: el nu era teoretician, era un om al faptei. Îi plăcea mult să discute cu mine şi ţinea la apropierea între familiile noastre (soţia sa, Feodora Petrovna, a petrecut trei veri la mine, la Doina, plătind, desigur; deseori, venea şi el pe ospeţe, precum şi noi ne duceam în vizită la el…
…Bivol se deosebea radical şi principial de contemporanii săi politicieni. În timp ce aceştia se străduiau să-şi construiască viaţa prin înşelăciuni şi hoţii. Bivol încerca să se impună prin organizarea unei întreprinderi, prin rezolvarea unei chestiuni de afaceri. Se străduia să-si privească propria activitate—cea de director al industriei şi comerţului, şi de primar al or. Chişinău — anume din acest punct de vedere.
În afară de exploatarea carierelor de piatră din Ghidighici şi Mileştii Mici, livrarea vitelor cornute mari pentru forţele armate, munca de gospodar la ţară, s-a impus, succesiv, şi în alte domenii: negustor de cereale, fabricant de piei, negustor de vinuri, producător de vinuri de masă delicioase (unice nu numai în Basarabia, dar şi în întreaga Românie), arhitect şi proprietar al bazinului de lângă gara feroviară (s-a păstrat până astăzi şi se află în posesia feroviarilor), dar, ulterior, s-a convins că în România desfăşurarea unor asemenea acţiuni este imposibilă, în calea lor se ridică înaltul perete al hoţiei, afaceriştii, tâlharii din lumea mare, pe care era cu neputinţă să-i divulgi. Cele mai mari venituri din zilele de duminică — la început, sub un pretext oarecare, iar mai apoi fără nici un pretext — le lua armata. Între timp, convingerile lui Bivol au devenit cunoscute pentru toţi: a încercat de două ori să editeze un ziar ilegal, ultimul, cu denumirea, paremi-se, Bneped, a «rezistat» doar 20 de numere. Dar s-a închis, era practic imposibil: de fiece dată, în schimbul arestului pentru propagarea unor asemenea idei, plăteau amendă…
Armata fascistă considera drept o datorie a sa să calce în picioare activistul politic «roşu», inclusiv pe marele industriaş şi negustor. Datorită amestecului ei, bazinul nu mai avea nici un fel de venituri.
De fapt, bazinul era convenabil prin amplasarea sa în afara oraşului — în umbră, acolo aveau loc adunările conspirative ale organizaţiei comuniste şi tot acolo se păstrau documentele şi literatura ilegală. Aceste lucruri au devenit cunoscute în timpul percheziţiei făcute de către puterea sovietică, atunci când a fost arestat Bivol, şi am aflat despre ele în apartamentul lui David Faerştein, antifascist, amicul meu care a fost întemniţat pe 25 de ani (dosarul Constantinescu-Iaşi). Una dintre rude, în prezenţa lui David, a spus că miliţienii care făceau percheziţia, în loc de presupusa «literatură neagră», au găsit sub podele «literatura roşie» a organizaţiei comuniste. David poate confirma aceste cuvinte.
După arestare, nu l-am mai văzut pe Bivol. Ştiu, din auzite, că l-au ţinut în închisoare 5 luni, pe urmă l-au trimis la Taşkent. Acolo, în 1941, în timpul evacuării din Altai, s-a întâlnit cu el fiul meu mai mare, Boris, dar întâlnirea a fost scurtă, înainte de plecarea trenului… N-au reuşit să vorbească prea multe: a aflat numai că lucrează ca agronom-şef într-un colhoz de lângă Taşkent.
…Sunt sigur că Bivol a fost fericit de posibilitatea de a-şi demonstra capacităţile sale organizatorice şi de a lucra la bătrâneţe într-o gospodărie mare. Sunt sigur, de asemenea, că Bivol, ca gospodar cu o experienţă bogată, ar fi putut să aducă un mare folos Uniunii Sovietice. Din păcate, activitatea lui a fost destul de scurtă: în aceeaşi vară, s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit.
Sunt foarte bucuros că a cunoscut adevărata fericire, cu toate că aceasta a durat prea puţin: el a fost unul dintre politicienii din Basarabia care a meritat această fericire.”
Nu pot fi de acord cu naratorul. După ce a „gustat” din bătăile şi din mizeria puşcăriilor din Chişinău şi Tiraspol şi a înţeles că U.R.S.S. este, de fapt, o puşcărie enormă, unui intelectual rafinat cum era N.Bivol aflarea în acest tărâm al fărădelegii nu-i putea produce plăcere. Poate că memorialistul a scris aceste rânduri în speranţa că, vreodată, peste paginile sale va luneca privirea atentă a unui cenzor sau a unui om dispus să deconspire unele adevăruri. In caz contrar, o asemenea atitudine nu este justificată şi ea rămâne pe conştiinţa autorului:
“Acum, putem reveni la momentul întoarcerii lui Bivol din lagărul nemţesc la Chişinău.
Inculeţ, pe atunci ministru al Basarabiei pentru Centru, s-a întâlnit imediat cu el şi i-a propus să intre în Partidul Naţional-Liberal, să ocupe postul de director al industriei şi comerţului şi să ducă lupta cu foametea în or. Chişinău.
Bivol n-a făcut niciodată politică, dar, ca industriaş şi om de afaceri, a considerat că este o activitate convenabilă.
În ceea ce priveşte lupta cu foametea, a pus următoarea condiţie: să nu se amestece nimeni, în caz contrar, demisionează imediat.
Lupta lui cu foametea consta în organizarea controlului comun — directorat, muncitori, brutari şi societate — asupra producerii pâinii şi a vânzării ei.
A închis toate morile, în afară de două… Morile lucrătoare constituiau o asociaţie profesională. Morarii nu aveau dreptul să angajeze sau să concedieze pe cineva fără acordul organizaţiei. În schimb, muncitorii urmăreau ca făina să fie calitativă şi să fie împărţită numai conform ordinului directoratului.
Proprietarii brutăriilor primeau zilnic indicaţii privind consumul de făină, care se stabilea în funcţie de cantităţile rămase pentru ziua corespunzătoare.
Angajaţii brutăriilor aveau şi ei organizaţii profesionale (asemănătoare celor ale lucrătorilor din morărit). Ei aveau grijă ca pâinea coaptă să fie livrată prăvăliilor corespunzătoare, activitatea acestora fiind supravegheată de către un reprezentant al sectorului deservit de către prăvălia respectivă.
Preţul la făină era fixat în ianuarie în funcţie de preţul grâului. La drept vorbind, morarii se plângeau că pierd zilnic 25 000 de lei. Dar, preţul la făină nu s-a ridicat şi morarii nu prea insistau asupra acestei majorări, preferând să aştepte până la jumătatea lui iulie, când va apărea pâine din roadă nouă, iar organizaţia lui Bivol nu va mai exista (conform înţelegerii cu Bivol).
Bivol recunoştea că organizaţiile profesionale ale muncitorilor de la brutării vor fi un minus pentru el. Şi, într-adevăr, presa şi literatura de pe malul stâng considerau că aceste organizaţii sunt «colţoase».
…Ne întrebăm: cum de au acceptat crearea unei asemenea organizaţii morarii, negustorii de cereale bogaţi, proprietarii brutăriilor?
Nici unul dintre activiştii politici sus-menţionaţi nu era capabil să gospodărească, de aceea lui Bivol nu i s-au pus nici un fel de piedici — acuma conta numai succesul în lupta cu foametea.
Administraţia bucureşteană încă nu reuşise să se impună în Moldova, era destul de «nouă», şi—pentru ea — să acţioneze în Basarabia alături de forţele de aici sau împotriva lor era riscant: nu putea să-şi asume nici o responsabilitate în cazul unor răscoale ş. a. Este adevărat că, având anumite bănuieli în ceea ce priveşte organizaţia lui Bivol, a trimis un înalt demnitar care urma să supravegheze activitatea acestuia. Bivol, în aceeaşi zi, i-a chemat pe toţi muncitorii în cancelaria sa şi, în prezenţa lor, a declarat că nu va suporta nici o tutelă din partea Bucureştiului, propunându-i trimisului bucureştean să părăsească imediat directoratul, ceea ce acela a şi făcut. Până în toamnă, târziu, Bucureştiul n-a mai trimis asemenea funcţionari, dar lui Bivol nu i s-a iertat această farsă.”
În această descriere se observă cu uşurinţă admiraţia faţă de harul organizatoric al fiului de preot, faţă de talentul lui înnăscut de a face bani, de a mişca valori, lucruri care în limbajul modern se exprimă printr-o formulă simplă – calităţi manageriale deosebite.
“Între timp, în stânga Nistrului, războiul civil căpăta amploare şi prost văzuţii morari se aflau în incertitudine, nu ştiau cine va birui. Iar el le-a declarat cu demnitate că, dacă foametea se va extinde din vina lor, îi va da pe mâinile poporului flămând.
Într-un asemenea context, morarii şi brutarii au acceptat temporar controlul muncitorilor, cu atât mai mult că lucrau în pierdere.
Vorbele referitoare la cei 25 000 de lei, pierderi zilnice, erau, desigur, numai vorbe.
De fapt, succesul oricărei metode de luptă împotriva foametei depinde de oamenii care o pun în aplicare. Bivol nu avea asemenea oameni de încredere. S-a ataşat de mine, m-a numit, temporar, delegat al secţiei de aprovizionare. În fruntea acestei secţii se afla o veche cunoscută de-a lui Bivol, fostă profesoară la gimnaziul unde a predat şi el, soţia inginerului bolnav Botezatu. Femeie foarte vicleană, în serviciul de aprovizionare era absolut ignorantă, de aceea secţia era condusă de către însuşi Bivol. Acum, de fapt, am început să conducem secţia în doi. Madam Botezatu nu avea nimic împotrivă.
Sistemul lui Bivol a început să dea rezultate destul de bune. Pâine se aducea în oraş în cantităţi tot mai mari şi, la începutul lui aprilie, a devenit clar că aprovizionarea se normalizează.
Pe la 10 aprilie, Bivol a cumpărat la un preţ mai mic 150 de vagoane de făină amestecată (grâu cu castane) şi, foarte repede, cantitatea de pâine distribuită populaţiei a atins un ritm normal — rezervele erau mari, iar pericolul reducerii preţurilor a dispărut.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, Bivol a obţinut 20 de vagoane cu zahăr de la o unitate contrarevoluţionară ucraineană, forţată să ajungă pe malul drept al Nistrului. Această unitate militară a fost lichidată, dar importanta ei avere a fost predată autorităţilor locale… Zahărul însă a fost cumpărat de Bivol, la un preţ foarte mic. A fost o achiziţie făcută la momentul potrivit, pentru că în oraş nu se găsea zahăr.
Având destulă făină şi zahăr, cumpărând şi cantitatea necesară de ouă, Bivol a hotărât, la sărbătoarea de Paşti, să îndestuleze cu colaci toate crâşmele şi spitalele, ceea ce a şi făcut, folosind pentru aceasta cea mai mare brutărie (cu 6 cuptoare) a asociaţiei basarabene BOB (Armenească, mai sus de Podolsk).
Acesta a fost, evident, un moment de bucurie prilejuit de combaterea cu succes a foametei, dar, totodată, a fost un gest bine gândit… Până la venirea puterii sovietice, el nu dorea să-şi întrerupă activitatea politică, deşi succes nu putea avea şi nici n-a avut.”
Salvaţi de la moarte, scoşi de sub teroarea foametei, oamenii, în scurtă vreme, au şi uitat numele salvatorului lor. Dar, laurii lui au încăput de minune pe frunţile bărbaţilor politici care şi-au asumat fără scrupule gloria de salvatori…Această morală bolnavă a oamenilor politici a şi provocat contaminarea lui Nicolae Bivol cu ideile de stânga. Contaminare care a dus la colaborare.
“În acea perioadă, mărturiseşte Gheorghe Chicu, în primăvara anului 1919, Partidul Comunist din Basarabia a fost interzis sub motiv că un asemenea partid ar fi luptat împotriva unirii Basarabiei revoluţionare cu România semifeudală şi semicolonială… de aceea atitudinea faţă de persoanele suspecte de colaborare cu vreo organizaţie comunistă era foarte dură — ca faţă de trădători.
În România, însă, în Vechiul Regat, Partidul Comunist era considerat drept partid naţional, care dorea să facă unele schimbări în bine în România, dar fără a se împotrivi întregirii României prin unirea cu Basarabia, Transilvania, Bucovina, partea bulgară — Dobrogea ş.a. O fi fost aşa sau nu Partidul Comunist legal de atunci — numărul membrilor căruia a crescut îndată după război ca ciupercile după ploaie — nu ştiu. În genere, pe atunci, credeam că anexarea Basarabiei la România este un act nu prea serios care, în curând, o dată cu acţiunile revoluţionare ruseşti, va fi anulat. De aceea, chiar şi aderarea la Partidul Comunist din România însemna pentru mine, în starea sufletească de atunci, a trăda, într-o anumită măsură, revoluţia rusă.
Dar, pe de altă parte, credeam că ei, comuniştii, oriunde ar fi, trebuie să fie comunişti, internaţionalişti, şi dacă găseşti oamenii corespunzători, păi, în primul rând, printre ei.
Nu-mi mai amintesc bine când a fost asta, dar, într-o zi, Bivol mi-a spus că la Chişinău a venit un lider al comuniştilor români, Gheorghe Cristescu Plăpămar, şi mi-a dat adresa acestuia.
Cristescu a fost unul din marii negustori români: vindea plăpumi — de aici şi numele lui, Plăpămar.
Desigur, printre comunişti şi socialişti au fost şi negustori şi neamuri ale multor autorităţi, dar seamănă oare acest Cristescu cu Engels sau Marx? Nu ştiam.
…Dar, la rugămintea lui Oatul, lucram în continuare la directorat într-o comisie pentru comerţul exterior al Basarabiei, unde funcţiona şi fratele lui Romulus Cioflec, scriitor, profesor de limba română în acelaşi liceu. Victor Victorovici Ciof lec, ca şi Romulus (paremi-se, trăieşte şi acum), trata cu multă atenţie şi bunăvoinţă lucrărle lui Marx şi Engels. Victor a absolvit Academia Comercială şi se descurca în comerţul capitalist. El privea cu mult respect organismele de comerţ exterior din Uniunea Sovietică. Eu, Bivol şi Victor Ciof lec am alcătuit un plan detaliat referitor la Basarabia, pentru care Vechiul Regat era considerat piaţă externă (Cioflec era transilvănenan şi cultura Vechiului Regat îl preocupa foarte serios). Această scrisorică, bine redactată de către Cioflec, Bivol a hotărât s-o înmâneze personal… ministrului român al Comerţului (n-am memorizat numele lui).
În această călătorie la Bucureşti, a hotărât să mă ia şi pe mine, pentru orice eventualitate.
La ministru a fost numai el. Ministrul a dorit să ia cunoştinţă îndeaproape de această scrisorică şi l-a rugat pe Bivol să mai aştepte 3—4 zile, să vadă oraşul, iar mai apoi să vină la el să discute. Acolo, însă, lui Bivol i s-a făcut rău, avea o boală mai veche (a tratat-o la Moscova şi se părea că a scăpat de ea pentru totdeauna, într-adevăr, după aceasta nu s-a mai repetat). Printr-o telegramă, am chemat-o la Bucureşti pe soţia lui, Feodora Petrovna. Ea, cu mari eforturi l-a liniştit şi el s-a putut prezenta în audienţă la ministru la timpul potrivit.
Una din acele seri am dedicat-o cunoaşterii originalului pentru noi teatru-restaurant «Alicazor». Teatrul, ca teatrul — cu scene şi loje la 2 etaje, numai că peste tot erau puse mese, la care se putea mânca în timpul spectacolului. Sincer vorbind, mesenii discutau în şoaptă, iar în scenă mai mult se cânta şi se dansa. Oricum, această îmbinare ni se părea stranie şi dezgustătoare.
Ne-am aşezat în lojă, la etajul doi. În loja vecină, se afla Pântea Gherman Vasilievici. El şi-a părăsit îndată societatea, de care nu părea prea încântat, şi s-a apropiat de noi. S-a început discuţia, desigur, politică — despre supravieţuirea comunismului, despre sensul, forţa şi însemnătatea revoluţiei din octombrie şi despre influenţa ei, în viitorul apropiat, asupra Basarabiei şi chiar a României. Pântea asculta, cu mare interes, dar şi cu neîncredere, ceea ce vorbeam.
El a rezumat cam în felul următor: «Poate că aveţi dreptate, eu, însă, nu cred că, în curând, revoluţia va trece hotarele unde acuma se agită».
La aceste cuvinte, i-am răspuns astfel: «Un adevărat marxist, dacă interpretează faptele corect, va aştepta şi douăzeci de ani, convingându-se cu fiecare zi de necesitatea revoluţiei…».
Replica mea, îndepărtând, la figurat, în Europa revoluţia cu douăzeci de ani, mă convinge acum că, încă atunci, în toamna anului 1919, am început să-mi dau seama de faptul că flacăra revoluţiei, pentru a se extinde, va avea nevoie de mult timp.”
„…Cum rămâne, însă, cu scrisoarea lui Bivol?
După spusele lui, ministrul l-a primit cu amabilitate. Părerea ministrului este că în Basarabia e necesar să fie sprijinită dezvoltarea industriei. Comerţul trebuie să rămână liber…
Aşa a luat sfârşit epopeea directoratului meu şi al lui Bivol.
În fruntea directoratului a fost numit inginerul Gheorghe Carpovici Buciuşcan, o personalitate destul de simpatică şi potrivită pentru lichidarea şi închiderea acestei instituţii în decurs de câteva luni, ceea ce a şi făcut.”
Acest Buciuşcan era văr drept cu Gavriil Buciuşcan, fost membru al Sfatului Ţării, refugiat peste Nistru, acolo, în republica autonomă, ajungând să fie numit în diferite posturi-cheie. De fapt, soarta celor doi verişori a fost aproape identică. Pe Gavriil Buciuşcanu N.K.V.D.-ul l-a împuşcat în 1937, iar pe Gheorghe l-a arestat în vara lui 1940 şi presupunem că s-a pierdut în iadul GULAGULUI…
“După plecarea din directorat, Bivol a rămas în rândurile Partidului Naţional-Liberal. De două ori, pentru o perioadă scurtă, a fost primar al oraşului Chişinău.
În acest timp, nu ne-am întâlnit prea des, dar Bivol, din proprie experienţă, s-a convins că orice fel de activitate politică în cadrul aşa-numitelor partide «de stat»—naţional-liberal, naţional-ţărănist averescian — este lipsită de perspectivă.
În primăvara anului 1927 sau 1928, a venit la mine şi m-a rugat să-l ajut la alcătuirea unei cereri motivate în legătură cu ieşirea lui din Partidul Naţional-Liberal.
Desigur, nu mai ţin minte conţinutul cererii alcătuite de noi, dar ideea era asta:
După cum se ştie, în timpul aflării la putere a Partidului Naţional-Liberal, «Sfatul Ţării» pleda pentru unirea Basarabiei cu România. Circulau zvonuri că prim-ministrul Brătianu a cumpărat alegătorii pentru această unire, este adevărat că ieftin.
Pe timpul naţional-liberalilor, în Basarabia a fost efectuată reforma agrară şi multe pământuri bune, luate de la moşieri, nu au fost împărţite ţăranilor. Aceste terenuri au constituit aşa-numitul «fond al pământului».
Pământurile din acest fond erau luate în arendă, la un preţ nu prea mare, de către culaci, ceea ce le-a permis să se îmbogăţească nespus.
Acum, naţional-liberalii au dat o lege, conform căreia toţi membrii «Sfatului Ţării» care au votat pentru unirea Basarabiei cu România primeau din acest fond 50 ha, o suprafaţă considerabilă care, după aprobarea legii, te putea face bogat. În funcţie de localitate, preţul acestor terenuri varia între 600000 şi 1000000 de lei.
Aceasta, desigur, nu este o mită, având în vedere că remunerarea avea loc după alegeri. Esenţa legii, însă, nu se schimbă: oamenii au fost răsplătiţi nu pentru lucru — dat fiind că votul nu este o muncă, iar votarea în parlament nu este remunerată de nimeni, niciodată — dar pentru un gest care, la timpul potrivit, nu a fost preţuit material îndeajuns.
Asta e dovada că naţional-liberalii, în activitatea lor politică, se conduc de principii morale care îl şi obligă pe Bivol să iasă din rândurile membrilor acestui partid.
Inculeţ, primind cererea, a organizat imediat o întâlnire cu Bivol pentru a-l convinge să nu iasă din partid. Anume în această discuţie, Inculeţ şi-a formulat convingerea sa de bază, referitoare la conducerea oamenilor: ei nu sunt conduşi conform principiilor morale, ci sunt luaţi, pur şi simplu, de gât, fiind strânşi până când le iese limba afară. Apoi, slăbeşti un pic strânsoarea şi ei îţi spun: «Mulţumesc!» Aşa vorbea un ministru: cinismul nu mai avea margini!
După ce a părăsit Partidul Naţional-Liberal, Bivol n-a abandont ideea activităţii politice în afara partidului… Îşi propunea candidatura în instituţiile legale, dar fără succes; edita un ziar legal, pentru fiecare număr plătind, bineînţeles, amendă…
Convingându-se că nici această cale nu e cea mai potrivită pentru a face politică, s-a raliat la comunişti.
După o discuţie de trei zile cu el la Cluj, unde-şi trata o boală de nervi, petrecându-mă la gară, mi-a spus înainte de plecare: «În Uniunea Sovietică totul e bine. Nu-mi plac închinăciunile în faţa lui Stalin. Mă tem să nu reînvie ţarismul şi să luăm totul de la început». Din vagon, am reuşit să-i strig: «Răspunsul — prin scrisoare».
Răspunzându-i printr-o scrisoare, i-am spus că ataşamentul faţă de Stalin în posibilul război apropiat poate aduce numai folos. Pentru victorie, e necesar ca poporul să creadă nemărginit în conducătorul lor, dacă, desigur, acest conducător e înzestrat cu talent organizatoric şi crede el însuşi în biruinţă, ceea ce este adevărat dacă vorbim despre Stalin. Nu există pericolul regenerării ţarismului, dacă ţarul reprezintă exploatatorii care în Uniunea Sovietică nu există. Şi, în general, în Uniunea Sovietică, ţarul va fi întotdeauna cel mai iubit om, iar dacă conducătorul nu va preţui această dragoste, el va înceta să mai fie ţar.
Nu mi-a dat nici un răspuns la aceste cuvinte — nici prin scrisoare, nici atunci când ne-am întâlnit.
Când a început în Basarabia mişcarea antifascistă, cu ajutorul lui Constantinescu-Iaşi şi a Bertei Vladimirovna Rubinştein (soţia lui Alexandru Borisovici Rubinştein), care m-au invitat şi pe mine… să particip la organizarea ei, mulţi nu-şi dădeau seama ce este fascismul şi ce pericol prezintă. Până şi unii membri care au înfiinţat comitetul antifascist, cum ar fi avocatul C. Popescu, nu ştiau aproape nimic despre această noţiune.
N-a a înţeles acest lucru nici Bivol. El considera că această mişcare pozitivă nu este potrivită pentru un om politic serios care, în activitatea sa, trebuie să tindă spre acapararea puterii. De aceea, el n-a luat parte la mişcarea antifascistă.
La începutul anilor ’40, am primit de la Bivol o invitaţie în scris, să vin, la ora 8°° seara, la bazin, pentru o problemă serioasă. La bazin, l-am găsit împreună cu doi tineri bărbaţi care nu s-au prezentat, dar au spus că sunt reprezentanţi ai organizaţiei comuniste. Aceşti tineri afirmau că pretutindeni, în toate statele, sunt organizate blocuri ilegale, din care fac parte şi socialiştii, inclusiv comuniştii. Organizaţia comunistă de aici a hotărât să facă şi ea un asemenea bloc, cu naţional-ţărăniştii. Dar Partidul Naţional-Ţărănesc nu acceptă să ducă tratative şi să înfiinţeze un bloc cu o organizaţie ilegală, de aceea Partidul Comunist sau organizaţia comunistă a hotărât, rămânând în ilegalitate, să se infiltreze în Partidul Naţional-Ţărănist şi de aici să-şi ducă activitatea politică, în cadrul acestui partid.
Şi au mai adăugat că partidul doreşte ca eu, împreună cu Bivol, să intrăm în Partidul Naţional-Ţărănesc.
Am spus atunci că acesta nu este un bloc, ci o simplă lichidare — dizolvarea Partidului Comunist în cel Naţional-Ţărănesc. Eu, sub comanda lui Pantiuşa Halippa, nu voi merge, dar ar fi cu totul naiv să cred că Halippa poate fi dus de nas şi va permite comunismului să se dezvolte cu ajutorul partidului condus de el.
Nu i-am putut convinge nicidecum şi ei au hotărât să plece a doua zi la Halippa cu cerere. Atât cu Bivol cât şi cu ceilalţi nu m-am mai întâlnit, de aceea n-aş putea spune prea multe despre această şedinţă. Dar, Bivol n-a intrat în Partidul Naţional-Ţărănist. În ceea ce priveşte comuniştii, infiltrarea sau intrarea lor în Partidul Naţional-Ţărănist, aceasta nu era linia celor de pe loc, ci una general-românească. În primăvara aceluiaşi an, au avut loc alegerile în instituţiile legale şi am citit în ziare că Constantinescu—Iaşi făcea agitaţie pentru Transilvania, pentru Iuliu Maniu.
M-am oprit mai detaliat la Bivol Nicolai Petrovici din câteva motive.
În primul rând, el a fost unicul om din pleiada studioşilor de la Seminarul Duhovnicesc din Chişinău, care a deţinut puterea în Basarabia în timpul revoluţiei şi a ocupaţiei române, străduindu-se să înţeleagă evenimentele mondiale şi să respecte aceste idei.
Să observăm, prin exemplul lui Bivol, cât de complicată este trecerea de pe poziţiile lumii vechi pe poziţiile lumii noi în cazul unui om, educat pentru ideile lumii vechi şi rămas să trăiască în atmosfera acestor oameni. Desigur, descrierea evenimentelor actuale nu prea face trimitere la asta, dar istoria trebuie să se străduie, pe cât posibil, să fie obiectivă. Atunci, adevărul iese mai uşor la suprafaţă.
Bivol este unicul dintre cei descrişi mai sus, care a lăsat oraşului o amintire, ştrandul de lângă gară, construit din surse proprii. Aceasta, desigur, e foarte puţin, dar, oricum, e mai bine decât nimic, în special, dacă luăm în consideraţie faptul că ştrandul a fost construit pentru acei lucrători ai oraşului, care vara nu aveau posibilitate să plece la odihnă.
Bazinul n-a fost pentru el un mijloc de existenţă (cu atât mai mult că veniturile erau luate de către militari). Trăia din comerţul cu vinuri de desert (dulci) de diferite feluri, unice nu numai în Basarabia, ci şi în toată România…”
Salvarea lui Bivol din ghearele N.K.V.D.-ului a fost un miracol. Dar, adeseori, miracolele se fac de către oameni. Mă gândesc la acei muncitori de la ştrand, majoritatea evrei, care au insistat asupra loialităţii lui Nicolae Bivol faţă de regimul sovietic. Au subliniat participarea lui la activitatea revoluţionară. N-au uitat de banii daţi pentru mişcarea ilegală. Şi-au amintit şi de ziarele sovietice citite în faţa lucrătorilor de la ştrand. Puteau fi găsite, deci, mijloace, argumente pentru a salva de zbiri unele personalităţi. Cu regret, de cele mai multe ori, ne lipseşte sentimentul solidarităţii… Simpla şi, totodată, marea solidaritate omenească…
În arhiva Sfatului Ţării există destule mărturii privind participarea lui Nicolae Bivol la votarea din 27 noiembrie 1918, dar aceste documente (care i-ar fi făcut eliberarea imposibilă) n-au nimerit pe mâinile anchetatorilor.
În ediţia Sfatul Ţării. Enciclopedie (Chişinău, 1998), am inclus o succintă informaţie biografică, fiind convins că fostul primar de Chişinău a murit în vara anului 1940. Mai multe surse indicau cu certitudine acest lucru. Dar, spre surprinderea mea, cercetările ulterioare n-au confirmat decesul lui în acea perioadă şi, până astăzi, locul şi anul morţii continuă să rămână o enigmă.
În orice caz, cu puţinul pe care-l cunoaştem, astăzi suntem cu mult mai aproape de adevăr decât la ora tipăririi sus-numitei enciclopedii, din care reproducem articolul respectiv:
“BIVOL, Nicolae (1881, Ialoveni – 3.VII.1940, Chişinău). Mandat validat de la 25.XI.1918 până la 27.XI.1918.
A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea proletariatului organizat din Basarabia (hotărârea Sfatului Ţării din 11 mai 1918).
S-a născut în familia părintelui Petru Bivol din Ialoveni, confidentul lui Constantin Stere în Basarabia.
Studii la Seminarul Teologic din Chişinău (1902) şi la Universitatea din Dorpat. Profesor la gimnaziul lui Simakov.
După Unire, a fost primar al Chişinăului în anii 1923-1924 şi a doua oară – în perioada 1925-1926.
În anul 1925, scoate la Chişinău cotidianul Naşa jizn’.
La 29 august 1935, apare la Chişinău săptămânalul Viaţa noastră, avându-l ca director pe N. Bivol.
Bibliogr.:
A.N.M., f. 727, inv. 2, dos. 77, p. 3.”
Suntem convinşi că versiunea despre moartea lui în 1940 a apărut din motivul arestării — lumea, îngrozită, ştiind că din porţile închisorii N.K.V.D.-ului duc doar două drumuri, unul — spre Siberia, iar altul — spre plutonul de execuţie, a înclinat să creadă că fostul industriaş nu mai avea nici o şansă să scape cu viaţă. Dincolo de legende şi închipuiri, stau documentele, şi în ele găsim „descifrarea” nodurilor pe care mai ieri se părea că este imposibil să le dezlegi. Dosarul cu numărul 322, păstrat în Arhiva Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, este un ghid perfect în acest sens:
“BIVOL Nicolai Petrovici
Deschis la 2 august 1940
Încheiat la 16 noiembrie 1940
Decizie
(cu privire la începutul anchetei)
2 august 1940
Locotenent al Securităţii de Stat Psariov
Bivol Nicolai Petrovici
I se incriminează: a fost membru al unui partid contrarevoluţionar – Partidul Naţional -Liberal şi, în acelaşi timp, a deţinut funcţia de primar al Chişinăului.
Acuzat conf. art. 54-13 al CP. al R.S.S. Uc.”
Prima surpriză ne-o oferă deschiderea dosarului: data exactă a începutului anchetei. Chiar dacă admitem că a fost arestat ceva mai devreme, argumentul documentului rămâne imbatabil…
Parcurgem filă cu filă dosarul şi spicuim din el doar informaţiile pe care le considerăm mai importante.
„Decizie
(cu privire la stabilirea măsurilor represive)
3 august 1940
Sergent major Gorşkov
Bivol Nicolae
profesia: proprietar al unui bazin de apă
Domiciliat: ştrand
S-a decis arestarea lui şi inventarierea averii de care dispune.
* * *
Mandat de aresare nr.364
3 augusi 1940
Arestarea a fost efectuată de Moskalenko.
P.S. Mandatul este tipărit în ucraineană — n.a.
* * *
Chestionarul arestatului
1. Bivol
2. Nicolai Petrovici
3. născut 1881, s. Ialoveni, jud. Chişinău
4. or. Chişinău
5. profesor de gimnaziu
6. proprietar de bazin, a fost proprietar a 24 ha
7. membru al Partidului Naţional-Liberal
8. moldovean
9. cetăţean al României, locuieşte la Chişinău
10. superioare, fizico-matematice
11. şi alţii
12. preot rural
13. din 1922-1926, proprietar al tăbăcăriei, din 1936 – proprietar al unui bazin
14. profesor de gimnaziu
15. nu şi-a satisfăcut serviciul
16. n-a participat
17. rezervist
18. n-a participat
19. nu
20. membru al Partidului Naţional-Liberal din 1923-1925
21. Tatăl – decedat, fost proprietar a 200 de desetine de pământ
mama – decedată
soţia – divorţată din 1934, o chema Feodora
Petrovna
fiica – Ludmila, 18 ani, str. Tăbăcăria Veche,
nr. 31.”
Fiecare document pare să aibă o semnificaţie a lui, inconfundabilă, solicitând o interpretare individuală. Să zicem, adeverinţa de mai jos trebuie citită… altfel. Spaţiul locativ a mai rămas în posesia vechilor proprietari, adică a familiei, şi, desigur, obiectele din casă n-au fost ridicate:
“Adeverinţă
Averea lui Bivol Nicolai Petrovici n-a fost inventariată şi spaţiul locativ n-a fost sigilat. Locotenent al Securităţii de Stat Regan.”
Procesul-verbal al percheziţiei ne focalizează atenţia asupra interesului pe care îl manifestau anchetatorii şi asupra determinării scopului exact al acuzării. Dovezile cele mai simple, mai convingătoare, în baza cărora acuzarea îşi construia “argumentarea”, erau obiectele confiscate.
“Proces-verbal al percheziţiei
4 august 1940
A fost efectuată de subloc. Moskalenko şi au fost extrase următoarele:
1. Bani sovietici – 3965 rub.
2. Lei româneşti – 2725 lei
3. Livret militar nr. 1314
4. Paşaport pentru străinătate
5. Corespondenţă şi fotografii
* * *
Decizie:
4 august 1940
Toate bunurile ridicate să fie predate în secţia financiară a N.K.V.D.-ului R.S.S.M.
Lista obiectelor ridicate de la ştrand se anexează: linguri, furculiţe etc.”
Materialele inserate la capitolul “Interogatorii” sunt, de fapt, nişte depoziţii smulse cu forţa unor oameni aduşi la o umilire greu de imaginat şi ele nu pot fi luate drept informaţii absolut obiective.
“Proces-verbal al interogatoriului
8 august 1940
Î.: Care a fost situaţia socială şi economică a dvs?
R.: Am primit de la tata moştenire 24 desetine de pământ pe care l-am folosit până în 1921. Din el — 14 desetine de vie, ceea ce îmi permitea să mă ocup de vinificaţie. La prelucrarea viei şi a vinului, foloseam munca salariată – 3 persoane permanent şi 20-25 de lucrători sezonieri, pe care îi plăteam ca toţi moşierii şi culacii, iar ei lucrau la mine din zori până-n noapte.
În 1921, am lăsat vinificarea şi am început să mă ocup de comerţ, cumpăram şi vindeam ovăz şi porumb. În 1922, am cumpărat tăbăcăria, unde lucrau 60 de oameni. Am cumpărat această fabrică cu 900 de mii de lei şi am lucrat la ea patru ani, am lărgit-o, am reconstruit-o, preţul final al fabricii ajungând la 6-8 milioane de lei. În 1926, tăbăcăria mea a ars. Compania de asigurări mi-a restituit — pagubele pentru fabrica arsă — 9 milioane 200 de mii de lei. După aceasta, în 1930, m-am ocupat de construirea, la Chişinău, a unui bazin acvatic, care există şi astăzi. Aici, am avut 20 de angajaţi. Preţul bazinului este evaluat la 8 milioane de lei.
Î.: Pe tot parcursul vieţii şi activităţii, aţi fost un exploatator. Recunoaşteţi acest lucru?
R.: Da, recunosc. Evident, ca antreprenor, căutam forţă de muncă cât mai ieftină şi încercăm să storc din ea tot. Numai în acest fel puteam să-mi sporesc capitalurile până la milioane. Îmi recunosc vina în faţa poporului oropsit al Basarabiei.
î.: Din ce partide şi grupări politice aţi făcut parte fiind locuitor al Basarabiei?
R.: Din 1922 până în 1926, am fost membru al Partidului contrarevoluţionar Naţional-Liberal şi, concomitent, am deţinut funcţia de primar al Chişinăului. După aceasta, n-am mai fost membru al vreunui partid. Doar în 1938, când se pregăteau alegerile pentru primăria or. Chişinău, am aderat la naţional-ţărănişti. Pentru susţinerea lor, a fost format un bloc din funcţionari, muncitori, meseriaşi şi intelectuali unde, alături de alţii, am deţinut funcţii de conducere.
Î.: În ce consta activitatea dvs. contrarevoluţionară în cadrul Partidului Naţional-Liberal?
R.: Am aderat la Partidul Naţional-Liberal în scopul consolidării situaţiei mele de industriaş în mediul altor mari proprietari şi în administraţia orăşenească locală. Dar, Partidul-Naţional Liberal având un program care trebuia să cuprindă interesele tuturor păturilor populaţiei, a trebuit să repet în faţa poporului promisiunile pe care acesta le conţinea. În timpul unor convorbiri, discuţii, precum şi cu ajutorul foilor volante, al lozincilor ş.a., le explicam ţăranilor săraci că programul naţional-liberal promite să dea libertate şi egalitate, să micşoreze impozitele pentru a le îmbunătăţi situaţia ş.a. În promisiunile noastre atingeam strunele care îl activizau şi-l mobilizau să voteze pentru Partidul Naţional-Liberal. După alegeri, despre aceste promisiuni nu se mai vorbea, ele nu se îndeplineau — poporul era amăgit, iar noi ne consolidam poziţia.
În consecinţă, atingeam două scopuri: pe de o parte, ne consolidam dominaţia şi continuam să-i exploatăm pe truditori, iar pe de alta — demoralizam, fracţionam tendinţele revoluţionare ale acestora. Anume în acest context îmi analizez activitatea contrarevoluţionară ca membru al Partidului Naţional-Liberal şi ca primar al oraşului.
În 1923, am participat la congresul din Chişinău al Partidului Naţional-Liberal şi am luat cuvântul, vorbind despre doleanţele ţăranilor… Înainte de congres, ei m-au rugat să vorbesc şi să cer limitarea activităţii poliţiei în sate, oprirea batjocurii din partea percep-torilor. Am luat cuvântul, am vorbit, dar, în suflet, simţeam că nimeni nu va întreprinde nimic. Ţăranii, însă, au rămas cu o părere bună despre mine.
Interogatoriul s-a terminat la 1715.”
Maşina anchetării, o dată pornită, nu se opreşte… Paralel cu anchetarea acuzatului şi a martorlor, se fabrică hârtii care… fac parte din sistemul judiciar birocratizat până la absurd. O dovadă sigură în acest sens este chiar decizia pe care o reproducem:
“Decizie
(cu privire la anunţarea acuzării)
20 septembrie 1940
Anchetator superior, locotenent al Sec. de Stat Psariov
Dosarul nr. 322.
S-a stabilit că Bivol Nicolai Petrovici este demascat că, din 1922 până în 1926, a fost membru al Partidului contrarevoluţionar Naţional-Liberal şi, concomitent, ocupa postul de primar al Chişinăului.
Din 1938, a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănist şi a luptat împotriva mişcarii revoluţionare din Basarabia.
Decizie: a-l acuza conform articolului 54-13.”
Urmează un şir de procese-verbale în care se vede clar că acuzatul este „împins” (utilizându-se, în acest scop, toate mijloacele posibile) să-şi recunoască singur vina… Principiul firelor de păianjen acţionează perfect. Este important ca cel acuzat să se agaţe, fie şi accidental, de un singur fir. Mai departe, nu e vorba decât de “măiestria” anchetatorului de a fabrica un caz:
“Proces-verbal
3 octombrie 1940
(anchetator Psariov)
Î: Sunteţi acuzaţi cnform art. 54-13 al С .Р. al R.S.S.M. Vă recunoaşteţi vina?
R.: Îmi recunosc vina de a fi fost membru al Partidului Naţional-Liberal din 1922 până în 1925 şi, timp de nouă luni, primar al Chişinăului. În rest, nu-mi recunosc nici o vină, deoarece, din 1925, n-am mai făcut parte din vreun partid. N-am luptat împotriva mişcărilor revoluţionare, din contra, am fost un susţinător al mişcării antifasciste şi un simpatizant al mişcării comuniste…
Î.: Aţi fost arestat de autorităţile române?
R.: Da, am fost arestat de autorităţile române şi am fost închis pentru şase zile, fiind acuzat că am organizat adunări ilegale şi am tipărit manifeste cu genericul «Pace, libertate» care venea din partea Uniunii Democratice a Muncitorilor, Meseriaşilor şi a Intelectualităţii fără de partid.
Am fost arestat împreună cu muncitorul Leonovici, prenumele căruia nu-l cunosc, dar judecata n-a avut loc din cauza că vina noastră nu putea fi demonstrată.
Î.: Sunteţi moldovean. Ce părere aveţi despre unirea Basarabiei cu România?
R.: N-am împărtăşit opiniile «S. Ţ.» deoarece eram convins că Basarabia va fi întot-deauna în componenţa U.R.S.S.
Î.: Afirmaţi că, întotdeauna, aţi fost de stânga şi aţi susţinut mişcarea revoluţionară. Cum se «împăcau» aceste opinii cu situaţia dvs. capitalistă?
R.: De fapt, eu eram un bogătaş falit, fabrica a ars, iar noua mea afacere, bazinul, nu-mi aducea profit, şi aceasta nu avea nici o influenţă asupra convingerilor mele”.
* * *
„Proces-verbal
25 octombrie 1940
Î.: Unde v-aţi aflat şi cu ce v-aţi ocupat în anii 1917-1918?
R.: În aceşti ani, am fost în prizonieratul german. La finele lui 1918, m-am reîntors în Rusia, în or. Smolensk, de unde am fost eliberat şi am revenit la Chişinău.
Î.: Ce grad militar aţi avut în armată?
R.: Soldat, din 1914.
Î.: După eliberarea din prizonierat, nu v-a propus nimeni să vă înrolaţi în Armata Roşie?
R.: Nu, nu mi-a propus nimeni.
…Î.: Aţi editat un ziar: ce orientare avea şi cine l-a finanţat?
R.: Am tipărit ziarul Viaţa noastră, pe bani proprii.
… Am reuşit să scot doar opt numere, ziarul a fost închis la dispoziţia ministrului de Interne.
Î.: Cine a participat la redactarea ziarului?
R.: Studenţii Poghis şi Cerneţchi – nu-mi amintesc prenumele lor, dar, probabil, locuiesc şi astăzi aici.”
Un rol de seamă în această „operă” de convingere a individului că a păşit peste frontierea nevăzută a crimiei revine martorilor. Ei le ţin minte pe toate, ei operează cu dovezi, fiind, însă, la rândul lor, intimidaţi de anchetatori.
În cazul Nicolae Bivol, întreaga „operă” a anchetatorilor a fost demolată de către martori:
“Proces-verbal
25 octombrie 1940
martor Dorfman Andrei Borisovici
n. 1911, or. Chişinău, evreu
instructor sportiv
N. Bivol nu se deosebeşte de alţi exploatatori. Plătea puţin, ne obliga să lucrăm mult, dar, în discuţii, îi plăcea să laude U.R.S.S. şi o făcea destul de des. Aceasta, desigur, îi aducea neplăceri din partea autorităţilor române care l-au şi arestat, dar, în scurtă vreme, l-au eliberat.
Chiar şi ziarul pe care îl edita era de stânga. Când a fost cazul să dea bani pentru M.O.P.R. (Organizaţia Internaţională de susţinere a revoluţionarilor), a făcut-o prin intermediul lui Linovici Aron (care în acel moment era şeful Casei pionierilor din Chişinău).”
În aceeaşi zi, un alt martor,
Zinştein Moisei Martânovici, declară că îl cunoaşte pe N. Bivol, că a fost membru al Partidului Liberal. Dar, până a ajunge la liberali, a publicat articole în ziarele: Prizâv, Zarea, Iskra ş.a.
„A aderat la Partidul Liberal din interese personale, rara sa urmărească scopuri politice – n-a fost principial”.
„Proces-verbal
28. X.1940
martor Mihailov Vasile Vasilevici
n. 1903, or. Kalinin, rus,
maistru la staţia radio
Pe N. Bivol îl cunosc bine, am lucrat la bazinul lui. El lăuda U.R.S.S. şi citea împreună cu noi ziarul Izvestia”.
* * *
„Proces-verbal
28. X.1940
martor Сеrneţchi David Isacovici
п. 1913, or. Chişinău, evreu,
studii superioare neterminate
Îl cunosc pe Bivol Nicolae din 1935. Ne-am cunoscut pe când editam gazeta Viaţa noastră…
…Ziarul era de orientare antifascistă. Redactori de bază erau: Bivol, eu şi un
oarecare Mocriş.
…Am reuşit să scoatem doar opt numere, ziarul a fost închis de ministrul de Interne…
…Toate mijloacele erau alocate de N. Bivol.
Ca să tipărească ziarul fără probleme, Bivol dădea ciubuc cenzorului – 10 000 de lei”.
* * *
„Proces-verbal
28.X.1940
martor Cerneţchi Mila Isacovna
n. 1916, Chişinău, evreică,
studii primare, şefa bufetului de la bazin
…Nu ştiu despre partidele la care a aderat, dar ştiu că avea o atitudine frumoasă faţă de muncitori, lăuda U.R.S.S., iar înainte de intrarea Armatei Roşii, lăuda deschis sovietele… *
…Bivol citea destul de des muncitorilor ziarul sovietic Izvestia şi îl difuza”.
„Proces-verbal
31.X.1940 martor Levovici Aron Lvovici
…Îl cunosc pe N. Bivol din 1937. M-am adresat în mai multe rânduri după ajutor bănesc pentru M.O.P.R. şi el dădea bani pentru propaganda ilegală.
…Ştiam că Bivol este orientat spre stânga şi n-o să ne refuze”.
***
„Proces-verbal
16.XI.1940
Bivol Nicolae
Recunosc că ceea ce spun martorii este adevărat, doar martorul Dorfman spune neadevărul, declarând că eu îi obligam pe muncitori să lucreze câte 14 ore. Nu-mi permiteam aşa ceva. Ziua de muncă era de 10 ore.”
Acordurile finale ale dosarului sunt „opera” anchetatorului. De buna lui dispoziţie, de relaţiile lui cu acuzatul, cu martorii depindeau foarte multe. În justiţia stalinistă, actul de acuzare întocmit de un sergent de securitate era luat drept document de bază, de care — neapărat — se ţinea cont la luarea deciziei.
“19.XU940
Act de acuzare
Dosarul nr. 322
Bivol Nicolae Petrovici,
art. 54-13 al C.P al R.S.S. Uc.
Ancheta a stabilit: Bivol N. P. a fost proprietar al tăbăcăriei, apoi al bazinului de apă, membru al Partidului Liberal. Din 1923 până în1916, a fost primar al Chişinăului. Şi-a prezentat demisia şi a plecat din post. Martorii confirmă aceste fapte, şi tot ei susţin că a fost un om de stânga, a editat un ziar antifascist Viaţa noastră, finanţa M.O.P.R., dădea bani pentru organizaţia ilegală de partid…
Luând în consideraţie cele expuse mai sus, îl acuzăm că a fost membru al Partidului Liberal şi primar al Chişinăului”.
* *
Adeverinţă:
Bivol Nicolae P. este ţinut în închisoarea din Chişinău de la 3 august 1940 se stabileşte că Bivol N. P. este vinovat, iar dosarul lui este expediat pentru examinare la Consfătuirea Specială a N.K.V.D. al U.R.S.S.
„Hotărâre
or. Moscova, 10.1.1941
Examinând materialele dosarului nr. 322, Procuratura U.R.S.S. a luat decizia de a cerceta suplimentar acest caz. (Procuror Kokarev).”
Caz mai rar întâlnit: în problema delicată a acuzatului N .Bivol, s-a recurs la reanchetare. La 11 noiembrie 1941, ancheta reîncepe sub conducerea aceluiaşi Psariov.
Este chemat la interogatoriu ucraineanul Martâniuk Larii, n. 1886, s. Dohtoria, reg. Iampul, muncitorservitor. Îl caracterizează pe Bivol N. P. foarte pozitiv. În acelaşi mod, vorbeşte şi un alt martor, Guleavici Efim.
Cronologic, evenimentele se derulează interesant:
19.II.1941. Decizia de a-l aduce pe Bivol N .P. din închisoarea din Tiraspol la închisoarea din Chişinău.
21.II.1941. Se ia decizia de a prelungi ancheta până la 20.III.1941.
5.III.1941. Se ia decizia de a termina ancheta şi a-l elibera de sub arest pe Bivol N. P. Au biruit martorii ( a confirmat Mordoveţ).
S-a început procesul de restituire a bunurilor pe care le-a deţinut. Cererea de restituire scrisă de Bivol N. P. la 11.IV.1941 a fost satisfăcută. Nu i-au fost restituite doar alimentele, băuturile, adică produsele alterabile.
Lumea avea dreptul să se bucure. N-a biruit justiţia. A învins Omenia.
La Muzeul Pedagogic din Chişinău, se păstrează trei volume de memorii scrise în limba rusă de o figură basarabeană foarte pitorească — Gheorghe Savici Chicu. Îi ortografiez numele întocmai cum îi plăcea lui să şi-l scrie, şi folosesc informaţii din aceste amintiri, foarte subiective uneori, pentru că el a fost un contemporan ”perfect” al marilor personalităţi basarabene. Adică, a fost elev al seminarului din Chişinău, apoi — student la Dorpat. A participat la formarea primelor nuclee de mişcare naţională, conştientizând necesitatea consolidării acestor forţe. Dar… drumul lui a trecut pe alături. Calea comunismului i s-a părut mai atrăgătoare. Acesta, presupunem, e motivul pentru care toate amintirile sale sunt trecute prin filiera îngustă a opticii “roşii”:
“Trecutul lui Oatul Alexandru nu are o prea mare importanţă. Am povestit despre asta doar pentru a explica relaţiile noastre şi pentru a se înţelege mai bine de ce am apelat anume la el pentru informaţia necesară.
Alex. Oatul mi-a propus imediat să fiu profesor de fizică şi matematică în gimnaziul rus pe care-l conducea… Neştiind limba moldovenească şi fiindu-mi teamă că acest gimnaziu va fi naţionalizat, după cum s-a şi întâmplat mai apoi, am hotărât să mă întorc în patria mea — Ucraina. De fapt, catedra se elibera doar după 1 septembrie, adică peste o jumătate de an.
Până la 1 septembrie, mi-a propus să mă adresez lui Colea Bivol, care era director al industriei şi comerţului. El avea misiunea de a salva populaţia de foamete, care, cu fiecare zi, devenea tot mai ameninţătoare: în oraş se aduceau de la brutării 7-8 tone de pâine, necesarul fiind de 50—55 de tone.
Au fost şi cazuri mortale din cauza foametei. Oatul mă asigura că Bivol va fi foarte bucuros de mine şi că, în activitatea lui, voi pica «la ţanc». Pe Bivol îl cunoşteam foarte puţin, dar m-am gândit că să salvezi oamenii de la foamete este un lucru generos, oricare ar fi regimul şi, dacă poţi contribui cu ceva, trebuie neapărat să participi. Aceasta îţi aduce satisfacţie, cu toate că ar putea să-ţi facă şi neplăceri.
Am hotărât să merg la Bivol şi să vorbesc cu el, ceea ce am şi făcut imediat.
Bivol s-a bucurat foarte mult că am venit şi — fără întârziere — mi-a şi propus de lucru,despre care voi vorbi în continuare. El, în mod detaliat, mă întreba despre viaţa de pe malul stâng al Nistrului, despre bolşevici, despre revoluţie, despre problemele bolşevicilor, despre studierea operei lui Marx, care lui, paremi-se, nu-i era cunoscută, despre eforturile bolşevicilor de a realiza această idee.
Desigur, nu aveam posibilitate să răspund concret la toate întrebările adresate de el, de aceea am hotărât să continuăm discuţia după serviciu.
Familia mea a rămas la Piatigorsk, tânjeam foarte mult după ea şi-mi făceam griji pentru soarta ei, de aceea eram nespus de bucuros să-mi consacru timpul liber unui lucru bun: să-i deschid omului ochii la cele ce se întâmplă în lume, în măsura în care mă pricepeam să fac asta. La rândul lui, Bivol se străduia să fie alături de mine. Vara, deseori, ne duceam la vila lui la Costiujeni, acolo rămâneam peste noapte, adormind doar după 2—3 ore de discuţii, tolăniţi în pat.”
Memoriile lui Gheorghe Chicu vin cu acele nuanţări care, de fapt, sunt materia cea mai căutată în orice biografie — „aerul epocii” şi dimensiunea reală a personalităţii:
“Dar cine este Bivol? N. Bivol este fiul unui bogat proprietar (posesor a peste 200 ha de pământ lângă Chişinău şi în raza Chişinăului), al preotului din Ialoveni Petre Bivol. Acesta era un om foarte ciudat. Cu toate că era preot, el ocolea oamenii, nu-i plăcea să vorbească cu ei, îşi petrecea viaţa izolat într-o cămăruţă foarte mică, din care ieşea foarte rar şi unde nu intra nimeni. Nicolae Bivol şi-a făcut la vila sa o gheretă foarte mică, unde se odihnea tatăl său, când venea să-şi viziteze fiul.
Mama lui N. Bivol, deşi era preoteasă, avea, după obiceiul timpului, carte puţină sau nu avea deloc. Desigur, când copiii au mai crescut şi au început să înveţe la şcolile duhovniceşti, în Chişinău, ei i se păreau învăţaţi şi se ruşina să le facă vreo observaţie.
Aşadar, aceşti copii — patru sau cinci fraţi şi trei surori — creşteau fără să dea cuiva socoteală de ceea ce făceau.
Fetele s-au măritat foarte repede cu preoţi şi trăiau destul de bine… În ceea ce priveşte fraţii, ei coborau destul de des în beci unde se păstra un vin bun.
Aceasta nu-i prea ajuta la carte: unul dintre ei a abandonat şcoala şi a devenit moşier în Ialoveni, alţi doi, cu multă greutate, au absolvit seminarul, devenind preoţi şi pornind pe cărarea nepotrivită: au început să bea mai tare şi, foarte repede, au murit.
Nicolae Bivol, având capacităţi bune, a absolvit seminarul foarte bine, obţinând dreptul de a susţine examenul la Universitate, drept de care a şi profitat intrând la Universitatea din Iuriev, unde îşi făceau deja studiile foarte mulţi seminarişti din Chişinău. Din păcate, din primele zile, a nimerit în rândurile acelor studenţi cărora li se zice «veşnici» — vara învăţau, iar iarna îşi beau banii prin crâşme.
Bineînţeles, astfel, el degrada la învăţătură, iar de participarea lui la cercurile revoluţionare studenţeşti nici nu poate fi vorba, cu toate că, atunci când începea greva, el, nerăbdător şi bine dispus, pleca acasă.
De fapt, evenimentele revoluţionare din 1905 l-au trezit la viaţă. El a înţeles că în jurul lui se întâmplă lucruri importante şi că, dacă nu iei o decizie corectă, poţi să apuci pe un drum greşit şi… eşti pierdut. S-a calmat şi, timp de 2 ani, a frecventat cursurile, susţinând examenul de stat la specialitatea fizică şi matematică.
În toamna anului 1907, după ce am susţinut examenul de stat şi eram deja profesor la liceul de băieţi din Stavropol, nu l-am mai întâlnit la Iuriev.
Obţinând diploma, Bivol a devenit profesor la un liceu particular din Chişinău, unde s-a împrietenit cu Alexandru Oatul: de fapt, având cam aceeaşi vârstă, ei se cunoşteau mai bine — şi de la seminar, şi de la universitate.
El, însă, a abandonat destul de repede această profesie după neplăcuta întâmplare când unul dintre elevi — într-o excursie pe Nistru, pe care el o conducea – s-a înecat. Acesta a fost pentru el un şoc nemaipomenit, după care mult timp nu-şi putea veni în fire.”
De aici poate şi dorinţa de a construi un ştrand, un bazin cu apă — să se înveţe copiii a înota. N-a mărturisit niciodată acest lucru, dar şi-a irosit toată averea pentru a-l vedea realizat.
Dar, să revenim la cele istorisite da Gheorghe Chicu.
“Abandonând învăţătoria, s-a ocupat de exploatarea carierelor de piatră din Mileştrii Mici şi Ghidighici, furnizând acest material de construcţie Chişinăului. Datorită acestei activităţi, a ajuns, în scurt timp, cel mai puternic industriaş din oraş, fiind preţuit de toată lumea: toţi proprietarii de case şi industriaşii aveau nevoie de piatră. Datorită felului său de a fi, sincer şi sociabil, toţi îl numeau simplu: «Nicolai Petrovici». El le răspundea la fel. Avea o memorie foarte bună.
E de la sine înţeles că i se acordau mari credite bancare.
Dar, această activitate a fost oprită de evenimentele primului război mondial: el a fost mobilizat şi trimis pe front în calitate de soldat. Nu mi-e clar cum s-a întâmplat acest lucru (nu mă interesam de aşa ceva), dar, din soldat, el a devenit furnizor de vite pentru armată.
A câştigat ceva din asta sau nu, nu-mi este cunoscut. În primul rând, nu putea fi suspectat nicidecum că ar avea bani mulţi, în afară de acei care-i reveneau de la vilă, iar mai apoi — mijloacele provenite în urma vânzării ei. În oraş, nu vorbea nimeni de bogăţia lui, cum vorbeau despre averea altor politicieni, în schimb, ştiam cu toţii tendinţa şi capacitatea lui de a se ocupa de problemele unei organizaţii industriale sau de altă natură, de a intra în datorii care, deseori, îl aduceau la cel mai simplu mod de viaţă şi la o alimentare modestă. Pe atunci, trăia din banii soţiei, căreia îi aparţineau casele modeste de pe strada «Sinadinovskaia» (azi Vlaicu Pârcălab).
Oricum, a ajuns prizonier la nemţi. Nimerind aici, a fost închis într-un lagăr. Din lagăr, a încercat să fugă de două ori, dar fără succes: de ficare dată, a fost prins, întărindu-se paza.
A treia oară, a reuşit—pe teritoriul Germaniei mergea numai noaptea şi se alimenta cu rădăcini pe care le găsea în câmp…
La Chişinău, a ajuns la sfârşitul anului 1918, după ce «Sfatul Ţării» săvârşise fapta sa criminală, alipind pentru bani, pentru bani mici, Basarabia la România.”
Aici nu pot fi de acord cu memorialistul. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova, unde se păstrează Fondul 727 (“Sfatul Ţării”), există dovezi documentare care-l contrazic şi confirmă participarea lui Nicolae Bivol la votarea Unirii fără condiţiuni. Astăzi, nu putem şti cine l-a determinat să procedeze astfel Putem face doar câteva presupuneri. Poate că prietenia cu Pan Halippa a fost decisivă. Poate mizeria războiului şi convingerea că un imperiu enorm ca Rusia îşi va recăpăta cu greu starea de echilibru, pe când o ţară mică precum România va face acest drum dificil în doar câţiva ani. Ori poate că argumentul suprem a fost de ordin naţional…
Un om cu gândire pragmatică precum era Nicolae Bivol nu accepta cu uşurinţă schimbările care se produceau prea repede. Unicul lui refugiu părea a fi chiar munca reală spre binele societăţii. Oamenii puternici nu-şi fac probleme legate de viitorul lor, fiind preocupaţi de sarcinile mari, globale. Ciripitul politic îi plictiseşte. Dar, fără aceşti oameni, politicienii n-ar însemna nimic.
Naraţiunea lui Gheorghe Chicu confirmă aceste presupuneri.
„De îndată ce Bivol a apărut la Chişinău, toţi «politicienii» care nu au organizat vreodată un proces de producţie sau o întreprindere de comerţ, au pus toată povara pe umerii lui, să scape el populaţia de foametea ce se făcea deja simţită.
În discuţie, Bivol, cantr-un silogism «mai compus», trecea peste anumite gânduri şi idei şi formula direct concluziile. Din acest punct de vedere, multor persoane le venea foarte greu să-i urmărească gândurile şi el părea a fi un aventurier, iar, uneori, lăsa impresia unui om ciudat, ceea ce nu era deloc adevărat.
De aceea, faptele lui păreau uneori neaşteptate şi chiar ilogice, dar, de fiece dată, se impunea ca un organizator excelent.
Presupunem că de această trăsătură a caracterului său este legată şi lipsa lui de interes pentru lectură. Ca să se apuce de citit, cartea trebuia să fie nu prea groasă şi scrisă într-o «limbă agrară», de altfel, putea să adoarmă. În schimb, îi plăceau discuţiile aprinse, din care se străduia să ia ceva util, ceva care i-ar stimula talentul organizatoric.
Anume această calitate demonstrează că nu era nici pe departe un birocrat: li se adresa simplu tuturor, fără să facă vreo deosebire între oamenii care muncesc fizic şi cei care muncesc intelectual. Dacă era nevoie, lucra împreună cu muncitorii zile în şir — desculţ, în aceeaşi cămaşă, în aceeaşi pereche de pantaloni. Mânca împreună cu muncitorii din acelaşi vas, dacă ei pregăteau bucatele, desigur… Când lucrau la vila lăsată de tatăl său, care avea 30 ha de pământ, 12 ha de viţă-de-vie, 2 ha de livadă, fâneţe ş.a., la construcţia bazinului, precum şi în alte cazuri, el, după obiceiul ţărănesc, chema muncitori care se alimentau pe contul său. Am mâncat şi eu, deseori, borşurile lui excepţionale şi mămăligă cu brânză.
Bivol avea mulţi cunoscuţi printre oamenii muncii, mai ales printre ţărani, viaţa cărora o cunoştea foarte bine, iar pe cea a unora dintre ei — din scoarţă-n scoarţă. Avea o atitudine negativă faţă de politicieni, lucru uşor de înţeles. Cei mai maripoliticieni basarabeni, după cum se vede din descrierea de mai sus, erau copiii preoţilor, cu concepţii încâlcite, şi ai culacilor dornici de îmbogăţire, dar incapabili să creeze o organizaţie sau întreprindere industrială.
Unicele lor mijloace de îmbogăţire rămâneau hoţia, folosirea situaţiei lor politice pentru sprijinirea unor lucruri murdare şi, în cele din urmă, căsătoria cu aristocrate bogate, precum au făcut Pelivan şi Inculeţ, care şi-a părăsit soţia — învăţătoare din Petrograd — Pcelinţeva, şi s-a însurat cu o oarecare curtezană. Dar aceştia sunt miniştri.
Bivol era unicul dintre aceşti mari industriaşi care avea asemenea capacităţi. Concepţia sa, influenţată de avântul revoluţionar care se făcea simţit pretutindeni în lume, şi în Basarabia, s-a îndepărtat… de ideile lipsite de importanţă ale culacilor, el privea cu o mai mare atenţie în partea bolşevicilor, care i se păreau buni organizatori, curajoşi, mereu în căutare. Cu bolşevicii, considera el, îşi va putea pune în valoare înaltele sale capacităţi organizatorice…
…Dar, pentru a ajunge la aceste idei, a trebuit să parcurgă o cale lungă: el nu era teoretician, era un om al faptei. Îi plăcea mult să discute cu mine şi ţinea la apropierea între familiile noastre (soţia sa, Feodora Petrovna, a petrecut trei veri la mine, la Doina, plătind, desigur; deseori, venea şi el pe ospeţe, precum şi noi ne duceam în vizită la el…
…Bivol se deosebea radical şi principial de contemporanii săi politicieni. În timp ce aceştia se străduiau să-şi construiască viaţa prin înşelăciuni şi hoţii. Bivol încerca să se impună prin organizarea unei întreprinderi, prin rezolvarea unei chestiuni de afaceri. Se străduia să-si privească propria activitate—cea de director al industriei şi comerţului, şi de primar al or. Chişinău — anume din acest punct de vedere.
În afară de exploatarea carierelor de piatră din Ghidighici şi Mileştii Mici, livrarea vitelor cornute mari pentru forţele armate, munca de gospodar la ţară, s-a impus, succesiv, şi în alte domenii: negustor de cereale, fabricant de piei, negustor de vinuri, producător de vinuri de masă delicioase (unice nu numai în Basarabia, dar şi în întreaga Românie), arhitect şi proprietar al bazinului de lângă gara feroviară (s-a păstrat până astăzi şi se află în posesia feroviarilor), dar, ulterior, s-a convins că în România desfăşurarea unor asemenea acţiuni este imposibilă, în calea lor se ridică înaltul perete al hoţiei, afaceriştii, tâlharii din lumea mare, pe care era cu neputinţă să-i divulgi. Cele mai mari venituri din zilele de duminică — la început, sub un pretext oarecare, iar mai apoi fără nici un pretext — le lua armata. Între timp, convingerile lui Bivol au devenit cunoscute pentru toţi: a încercat de două ori să editeze un ziar ilegal, ultimul, cu denumirea, paremi-se, Bneped, a «rezistat» doar 20 de numere. Dar s-a închis, era practic imposibil: de fiece dată, în schimbul arestului pentru propagarea unor asemenea idei, plăteau amendă…
Armata fascistă considera drept o datorie a sa să calce în picioare activistul politic «roşu», inclusiv pe marele industriaş şi negustor. Datorită amestecului ei, bazinul nu mai avea nici un fel de venituri.
De fapt, bazinul era convenabil prin amplasarea sa în afara oraşului — în umbră, acolo aveau loc adunările conspirative ale organizaţiei comuniste şi tot acolo se păstrau documentele şi literatura ilegală. Aceste lucruri au devenit cunoscute în timpul percheziţiei făcute de către puterea sovietică, atunci când a fost arestat Bivol, şi am aflat despre ele în apartamentul lui David Faerştein, antifascist, amicul meu care a fost întemniţat pe 25 de ani (dosarul Constantinescu-Iaşi). Una dintre rude, în prezenţa lui David, a spus că miliţienii care făceau percheziţia, în loc de presupusa «literatură neagră», au găsit sub podele «literatura roşie» a organizaţiei comuniste. David poate confirma aceste cuvinte.
După arestare, nu l-am mai văzut pe Bivol. Ştiu, din auzite, că l-au ţinut în închisoare 5 luni, pe urmă l-au trimis la Taşkent. Acolo, în 1941, în timpul evacuării din Altai, s-a întâlnit cu el fiul meu mai mare, Boris, dar întâlnirea a fost scurtă, înainte de plecarea trenului… N-au reuşit să vorbească prea multe: a aflat numai că lucrează ca agronom-şef într-un colhoz de lângă Taşkent.
…Sunt sigur că Bivol a fost fericit de posibilitatea de a-şi demonstra capacităţile sale organizatorice şi de a lucra la bătrâneţe într-o gospodărie mare. Sunt sigur, de asemenea, că Bivol, ca gospodar cu o experienţă bogată, ar fi putut să aducă un mare folos Uniunii Sovietice. Din păcate, activitatea lui a fost destul de scurtă: în aceeaşi vară, s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit.
Sunt foarte bucuros că a cunoscut adevărata fericire, cu toate că aceasta a durat prea puţin: el a fost unul dintre politicienii din Basarabia care a meritat această fericire.”
Nu pot fi de acord cu naratorul. După ce a „gustat” din bătăile şi din mizeria puşcăriilor din Chişinău şi Tiraspol şi a înţeles că U.R.S.S. este, de fapt, o puşcărie enormă, unui intelectual rafinat cum era N.Bivol aflarea în acest tărâm al fărădelegii nu-i putea produce plăcere. Poate că memorialistul a scris aceste rânduri în speranţa că, vreodată, peste paginile sale va luneca privirea atentă a unui cenzor sau a unui om dispus să deconspire unele adevăruri. In caz contrar, o asemenea atitudine nu este justificată şi ea rămâne pe conştiinţa autorului:
“Acum, putem reveni la momentul întoarcerii lui Bivol din lagărul nemţesc la Chişinău.
Inculeţ, pe atunci ministru al Basarabiei pentru Centru, s-a întâlnit imediat cu el şi i-a propus să intre în Partidul Naţional-Liberal, să ocupe postul de director al industriei şi comerţului şi să ducă lupta cu foametea în or. Chişinău.
Bivol n-a făcut niciodată politică, dar, ca industriaş şi om de afaceri, a considerat că este o activitate convenabilă.
În ceea ce priveşte lupta cu foametea, a pus următoarea condiţie: să nu se amestece nimeni, în caz contrar, demisionează imediat.
Lupta lui cu foametea consta în organizarea controlului comun — directorat, muncitori, brutari şi societate — asupra producerii pâinii şi a vânzării ei.
A închis toate morile, în afară de două… Morile lucrătoare constituiau o asociaţie profesională. Morarii nu aveau dreptul să angajeze sau să concedieze pe cineva fără acordul organizaţiei. În schimb, muncitorii urmăreau ca făina să fie calitativă şi să fie împărţită numai conform ordinului directoratului.
Proprietarii brutăriilor primeau zilnic indicaţii privind consumul de făină, care se stabilea în funcţie de cantităţile rămase pentru ziua corespunzătoare.
Angajaţii brutăriilor aveau şi ei organizaţii profesionale (asemănătoare celor ale lucrătorilor din morărit). Ei aveau grijă ca pâinea coaptă să fie livrată prăvăliilor corespunzătoare, activitatea acestora fiind supravegheată de către un reprezentant al sectorului deservit de către prăvălia respectivă.
Preţul la făină era fixat în ianuarie în funcţie de preţul grâului. La drept vorbind, morarii se plângeau că pierd zilnic 25 000 de lei. Dar, preţul la făină nu s-a ridicat şi morarii nu prea insistau asupra acestei majorări, preferând să aştepte până la jumătatea lui iulie, când va apărea pâine din roadă nouă, iar organizaţia lui Bivol nu va mai exista (conform înţelegerii cu Bivol).
Bivol recunoştea că organizaţiile profesionale ale muncitorilor de la brutării vor fi un minus pentru el. Şi, într-adevăr, presa şi literatura de pe malul stâng considerau că aceste organizaţii sunt «colţoase».
…Ne întrebăm: cum de au acceptat crearea unei asemenea organizaţii morarii, negustorii de cereale bogaţi, proprietarii brutăriilor?
Nici unul dintre activiştii politici sus-menţionaţi nu era capabil să gospodărească, de aceea lui Bivol nu i s-au pus nici un fel de piedici — acuma conta numai succesul în lupta cu foametea.
Administraţia bucureşteană încă nu reuşise să se impună în Moldova, era destul de «nouă», şi—pentru ea — să acţioneze în Basarabia alături de forţele de aici sau împotriva lor era riscant: nu putea să-şi asume nici o responsabilitate în cazul unor răscoale ş. a. Este adevărat că, având anumite bănuieli în ceea ce priveşte organizaţia lui Bivol, a trimis un înalt demnitar care urma să supravegheze activitatea acestuia. Bivol, în aceeaşi zi, i-a chemat pe toţi muncitorii în cancelaria sa şi, în prezenţa lor, a declarat că nu va suporta nici o tutelă din partea Bucureştiului, propunându-i trimisului bucureştean să părăsească imediat directoratul, ceea ce acela a şi făcut. Până în toamnă, târziu, Bucureştiul n-a mai trimis asemenea funcţionari, dar lui Bivol nu i s-a iertat această farsă.”
În această descriere se observă cu uşurinţă admiraţia faţă de harul organizatoric al fiului de preot, faţă de talentul lui înnăscut de a face bani, de a mişca valori, lucruri care în limbajul modern se exprimă printr-o formulă simplă – calităţi manageriale deosebite.
“Între timp, în stânga Nistrului, războiul civil căpăta amploare şi prost văzuţii morari se aflau în incertitudine, nu ştiau cine va birui. Iar el le-a declarat cu demnitate că, dacă foametea se va extinde din vina lor, îi va da pe mâinile poporului flămând.
Într-un asemenea context, morarii şi brutarii au acceptat temporar controlul muncitorilor, cu atât mai mult că lucrau în pierdere.
Vorbele referitoare la cei 25 000 de lei, pierderi zilnice, erau, desigur, numai vorbe.
De fapt, succesul oricărei metode de luptă împotriva foametei depinde de oamenii care o pun în aplicare. Bivol nu avea asemenea oameni de încredere. S-a ataşat de mine, m-a numit, temporar, delegat al secţiei de aprovizionare. În fruntea acestei secţii se afla o veche cunoscută de-a lui Bivol, fostă profesoară la gimnaziul unde a predat şi el, soţia inginerului bolnav Botezatu. Femeie foarte vicleană, în serviciul de aprovizionare era absolut ignorantă, de aceea secţia era condusă de către însuşi Bivol. Acum, de fapt, am început să conducem secţia în doi. Madam Botezatu nu avea nimic împotrivă.
Sistemul lui Bivol a început să dea rezultate destul de bune. Pâine se aducea în oraş în cantităţi tot mai mari şi, la începutul lui aprilie, a devenit clar că aprovizionarea se normalizează.
Pe la 10 aprilie, Bivol a cumpărat la un preţ mai mic 150 de vagoane de făină amestecată (grâu cu castane) şi, foarte repede, cantitatea de pâine distribuită populaţiei a atins un ritm normal — rezervele erau mari, iar pericolul reducerii preţurilor a dispărut.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, Bivol a obţinut 20 de vagoane cu zahăr de la o unitate contrarevoluţionară ucraineană, forţată să ajungă pe malul drept al Nistrului. Această unitate militară a fost lichidată, dar importanta ei avere a fost predată autorităţilor locale… Zahărul însă a fost cumpărat de Bivol, la un preţ foarte mic. A fost o achiziţie făcută la momentul potrivit, pentru că în oraş nu se găsea zahăr.
Având destulă făină şi zahăr, cumpărând şi cantitatea necesară de ouă, Bivol a hotărât, la sărbătoarea de Paşti, să îndestuleze cu colaci toate crâşmele şi spitalele, ceea ce a şi făcut, folosind pentru aceasta cea mai mare brutărie (cu 6 cuptoare) a asociaţiei basarabene BOB (Armenească, mai sus de Podolsk).
Acesta a fost, evident, un moment de bucurie prilejuit de combaterea cu succes a foametei, dar, totodată, a fost un gest bine gândit… Până la venirea puterii sovietice, el nu dorea să-şi întrerupă activitatea politică, deşi succes nu putea avea şi nici n-a avut.”
Salvaţi de la moarte, scoşi de sub teroarea foametei, oamenii, în scurtă vreme, au şi uitat numele salvatorului lor. Dar, laurii lui au încăput de minune pe frunţile bărbaţilor politici care şi-au asumat fără scrupule gloria de salvatori…Această morală bolnavă a oamenilor politici a şi provocat contaminarea lui Nicolae Bivol cu ideile de stânga. Contaminare care a dus la colaborare.
“În acea perioadă, mărturiseşte Gheorghe Chicu, în primăvara anului 1919, Partidul Comunist din Basarabia a fost interzis sub motiv că un asemenea partid ar fi luptat împotriva unirii Basarabiei revoluţionare cu România semifeudală şi semicolonială… de aceea atitudinea faţă de persoanele suspecte de colaborare cu vreo organizaţie comunistă era foarte dură — ca faţă de trădători.
În România, însă, în Vechiul Regat, Partidul Comunist era considerat drept partid naţional, care dorea să facă unele schimbări în bine în România, dar fără a se împotrivi întregirii României prin unirea cu Basarabia, Transilvania, Bucovina, partea bulgară — Dobrogea ş.a. O fi fost aşa sau nu Partidul Comunist legal de atunci — numărul membrilor căruia a crescut îndată după război ca ciupercile după ploaie — nu ştiu. În genere, pe atunci, credeam că anexarea Basarabiei la România este un act nu prea serios care, în curând, o dată cu acţiunile revoluţionare ruseşti, va fi anulat. De aceea, chiar şi aderarea la Partidul Comunist din România însemna pentru mine, în starea sufletească de atunci, a trăda, într-o anumită măsură, revoluţia rusă.
Dar, pe de altă parte, credeam că ei, comuniştii, oriunde ar fi, trebuie să fie comunişti, internaţionalişti, şi dacă găseşti oamenii corespunzători, păi, în primul rând, printre ei.
Nu-mi mai amintesc bine când a fost asta, dar, într-o zi, Bivol mi-a spus că la Chişinău a venit un lider al comuniştilor români, Gheorghe Cristescu Plăpămar, şi mi-a dat adresa acestuia.
Cristescu a fost unul din marii negustori români: vindea plăpumi — de aici şi numele lui, Plăpămar.
Desigur, printre comunişti şi socialişti au fost şi negustori şi neamuri ale multor autorităţi, dar seamănă oare acest Cristescu cu Engels sau Marx? Nu ştiam.
…Dar, la rugămintea lui Oatul, lucram în continuare la directorat într-o comisie pentru comerţul exterior al Basarabiei, unde funcţiona şi fratele lui Romulus Cioflec, scriitor, profesor de limba română în acelaşi liceu. Victor Victorovici Ciof lec, ca şi Romulus (paremi-se, trăieşte şi acum), trata cu multă atenţie şi bunăvoinţă lucrărle lui Marx şi Engels. Victor a absolvit Academia Comercială şi se descurca în comerţul capitalist. El privea cu mult respect organismele de comerţ exterior din Uniunea Sovietică. Eu, Bivol şi Victor Ciof lec am alcătuit un plan detaliat referitor la Basarabia, pentru care Vechiul Regat era considerat piaţă externă (Cioflec era transilvănenan şi cultura Vechiului Regat îl preocupa foarte serios). Această scrisorică, bine redactată de către Cioflec, Bivol a hotărât s-o înmâneze personal… ministrului român al Comerţului (n-am memorizat numele lui).
În această călătorie la Bucureşti, a hotărât să mă ia şi pe mine, pentru orice eventualitate.
La ministru a fost numai el. Ministrul a dorit să ia cunoştinţă îndeaproape de această scrisorică şi l-a rugat pe Bivol să mai aştepte 3—4 zile, să vadă oraşul, iar mai apoi să vină la el să discute. Acolo, însă, lui Bivol i s-a făcut rău, avea o boală mai veche (a tratat-o la Moscova şi se părea că a scăpat de ea pentru totdeauna, într-adevăr, după aceasta nu s-a mai repetat). Printr-o telegramă, am chemat-o la Bucureşti pe soţia lui, Feodora Petrovna. Ea, cu mari eforturi l-a liniştit şi el s-a putut prezenta în audienţă la ministru la timpul potrivit.
Una din acele seri am dedicat-o cunoaşterii originalului pentru noi teatru-restaurant «Alicazor». Teatrul, ca teatrul — cu scene şi loje la 2 etaje, numai că peste tot erau puse mese, la care se putea mânca în timpul spectacolului. Sincer vorbind, mesenii discutau în şoaptă, iar în scenă mai mult se cânta şi se dansa. Oricum, această îmbinare ni se părea stranie şi dezgustătoare.
Ne-am aşezat în lojă, la etajul doi. În loja vecină, se afla Pântea Gherman Vasilievici. El şi-a părăsit îndată societatea, de care nu părea prea încântat, şi s-a apropiat de noi. S-a început discuţia, desigur, politică — despre supravieţuirea comunismului, despre sensul, forţa şi însemnătatea revoluţiei din octombrie şi despre influenţa ei, în viitorul apropiat, asupra Basarabiei şi chiar a României. Pântea asculta, cu mare interes, dar şi cu neîncredere, ceea ce vorbeam.
El a rezumat cam în felul următor: «Poate că aveţi dreptate, eu, însă, nu cred că, în curând, revoluţia va trece hotarele unde acuma se agită».
La aceste cuvinte, i-am răspuns astfel: «Un adevărat marxist, dacă interpretează faptele corect, va aştepta şi douăzeci de ani, convingându-se cu fiecare zi de necesitatea revoluţiei…».
Replica mea, îndepărtând, la figurat, în Europa revoluţia cu douăzeci de ani, mă convinge acum că, încă atunci, în toamna anului 1919, am început să-mi dau seama de faptul că flacăra revoluţiei, pentru a se extinde, va avea nevoie de mult timp.”
„…Cum rămâne, însă, cu scrisoarea lui Bivol?
După spusele lui, ministrul l-a primit cu amabilitate. Părerea ministrului este că în Basarabia e necesar să fie sprijinită dezvoltarea industriei. Comerţul trebuie să rămână liber…
Aşa a luat sfârşit epopeea directoratului meu şi al lui Bivol.
În fruntea directoratului a fost numit inginerul Gheorghe Carpovici Buciuşcan, o personalitate destul de simpatică şi potrivită pentru lichidarea şi închiderea acestei instituţii în decurs de câteva luni, ceea ce a şi făcut.”
Acest Buciuşcan era văr drept cu Gavriil Buciuşcan, fost membru al Sfatului Ţării, refugiat peste Nistru, acolo, în republica autonomă, ajungând să fie numit în diferite posturi-cheie. De fapt, soarta celor doi verişori a fost aproape identică. Pe Gavriil Buciuşcanu N.K.V.D.-ul l-a împuşcat în 1937, iar pe Gheorghe l-a arestat în vara lui 1940 şi presupunem că s-a pierdut în iadul GULAGULUI…
“După plecarea din directorat, Bivol a rămas în rândurile Partidului Naţional-Liberal. De două ori, pentru o perioadă scurtă, a fost primar al oraşului Chişinău.
În acest timp, nu ne-am întâlnit prea des, dar Bivol, din proprie experienţă, s-a convins că orice fel de activitate politică în cadrul aşa-numitelor partide «de stat»—naţional-liberal, naţional-ţărănist averescian — este lipsită de perspectivă.
În primăvara anului 1927 sau 1928, a venit la mine şi m-a rugat să-l ajut la alcătuirea unei cereri motivate în legătură cu ieşirea lui din Partidul Naţional-Liberal.
Desigur, nu mai ţin minte conţinutul cererii alcătuite de noi, dar ideea era asta:
După cum se ştie, în timpul aflării la putere a Partidului Naţional-Liberal, «Sfatul Ţării» pleda pentru unirea Basarabiei cu România. Circulau zvonuri că prim-ministrul Brătianu a cumpărat alegătorii pentru această unire, este adevărat că ieftin.
Pe timpul naţional-liberalilor, în Basarabia a fost efectuată reforma agrară şi multe pământuri bune, luate de la moşieri, nu au fost împărţite ţăranilor. Aceste terenuri au constituit aşa-numitul «fond al pământului».
Pământurile din acest fond erau luate în arendă, la un preţ nu prea mare, de către culaci, ceea ce le-a permis să se îmbogăţească nespus.
Acum, naţional-liberalii au dat o lege, conform căreia toţi membrii «Sfatului Ţării» care au votat pentru unirea Basarabiei cu România primeau din acest fond 50 ha, o suprafaţă considerabilă care, după aprobarea legii, te putea face bogat. În funcţie de localitate, preţul acestor terenuri varia între 600000 şi 1000000 de lei.
Aceasta, desigur, nu este o mită, având în vedere că remunerarea avea loc după alegeri. Esenţa legii, însă, nu se schimbă: oamenii au fost răsplătiţi nu pentru lucru — dat fiind că votul nu este o muncă, iar votarea în parlament nu este remunerată de nimeni, niciodată — dar pentru un gest care, la timpul potrivit, nu a fost preţuit material îndeajuns.
Asta e dovada că naţional-liberalii, în activitatea lor politică, se conduc de principii morale care îl şi obligă pe Bivol să iasă din rândurile membrilor acestui partid.
Inculeţ, primind cererea, a organizat imediat o întâlnire cu Bivol pentru a-l convinge să nu iasă din partid. Anume în această discuţie, Inculeţ şi-a formulat convingerea sa de bază, referitoare la conducerea oamenilor: ei nu sunt conduşi conform principiilor morale, ci sunt luaţi, pur şi simplu, de gât, fiind strânşi până când le iese limba afară. Apoi, slăbeşti un pic strânsoarea şi ei îţi spun: «Mulţumesc!» Aşa vorbea un ministru: cinismul nu mai avea margini!
După ce a părăsit Partidul Naţional-Liberal, Bivol n-a abandont ideea activităţii politice în afara partidului… Îşi propunea candidatura în instituţiile legale, dar fără succes; edita un ziar legal, pentru fiecare număr plătind, bineînţeles, amendă…
Convingându-se că nici această cale nu e cea mai potrivită pentru a face politică, s-a raliat la comunişti.
După o discuţie de trei zile cu el la Cluj, unde-şi trata o boală de nervi, petrecându-mă la gară, mi-a spus înainte de plecare: «În Uniunea Sovietică totul e bine. Nu-mi plac închinăciunile în faţa lui Stalin. Mă tem să nu reînvie ţarismul şi să luăm totul de la început». Din vagon, am reuşit să-i strig: «Răspunsul — prin scrisoare».
Răspunzându-i printr-o scrisoare, i-am spus că ataşamentul faţă de Stalin în posibilul război apropiat poate aduce numai folos. Pentru victorie, e necesar ca poporul să creadă nemărginit în conducătorul lor, dacă, desigur, acest conducător e înzestrat cu talent organizatoric şi crede el însuşi în biruinţă, ceea ce este adevărat dacă vorbim despre Stalin. Nu există pericolul regenerării ţarismului, dacă ţarul reprezintă exploatatorii care în Uniunea Sovietică nu există. Şi, în general, în Uniunea Sovietică, ţarul va fi întotdeauna cel mai iubit om, iar dacă conducătorul nu va preţui această dragoste, el va înceta să mai fie ţar.
Nu mi-a dat nici un răspuns la aceste cuvinte — nici prin scrisoare, nici atunci când ne-am întâlnit.
Când a început în Basarabia mişcarea antifascistă, cu ajutorul lui Constantinescu-Iaşi şi a Bertei Vladimirovna Rubinştein (soţia lui Alexandru Borisovici Rubinştein), care m-au invitat şi pe mine… să particip la organizarea ei, mulţi nu-şi dădeau seama ce este fascismul şi ce pericol prezintă. Până şi unii membri care au înfiinţat comitetul antifascist, cum ar fi avocatul C. Popescu, nu ştiau aproape nimic despre această noţiune.
N-a a înţeles acest lucru nici Bivol. El considera că această mişcare pozitivă nu este potrivită pentru un om politic serios care, în activitatea sa, trebuie să tindă spre acapararea puterii. De aceea, el n-a luat parte la mişcarea antifascistă.
La începutul anilor ’40, am primit de la Bivol o invitaţie în scris, să vin, la ora 8°° seara, la bazin, pentru o problemă serioasă. La bazin, l-am găsit împreună cu doi tineri bărbaţi care nu s-au prezentat, dar au spus că sunt reprezentanţi ai organizaţiei comuniste. Aceşti tineri afirmau că pretutindeni, în toate statele, sunt organizate blocuri ilegale, din care fac parte şi socialiştii, inclusiv comuniştii. Organizaţia comunistă de aici a hotărât să facă şi ea un asemenea bloc, cu naţional-ţărăniştii. Dar Partidul Naţional-Ţărănesc nu acceptă să ducă tratative şi să înfiinţeze un bloc cu o organizaţie ilegală, de aceea Partidul Comunist sau organizaţia comunistă a hotărât, rămânând în ilegalitate, să se infiltreze în Partidul Naţional-Ţărănist şi de aici să-şi ducă activitatea politică, în cadrul acestui partid.
Şi au mai adăugat că partidul doreşte ca eu, împreună cu Bivol, să intrăm în Partidul Naţional-Ţărănesc.
Am spus atunci că acesta nu este un bloc, ci o simplă lichidare — dizolvarea Partidului Comunist în cel Naţional-Ţărănesc. Eu, sub comanda lui Pantiuşa Halippa, nu voi merge, dar ar fi cu totul naiv să cred că Halippa poate fi dus de nas şi va permite comunismului să se dezvolte cu ajutorul partidului condus de el.
Nu i-am putut convinge nicidecum şi ei au hotărât să plece a doua zi la Halippa cu cerere. Atât cu Bivol cât şi cu ceilalţi nu m-am mai întâlnit, de aceea n-aş putea spune prea multe despre această şedinţă. Dar, Bivol n-a intrat în Partidul Naţional-Ţărănist. În ceea ce priveşte comuniştii, infiltrarea sau intrarea lor în Partidul Naţional-Ţărănist, aceasta nu era linia celor de pe loc, ci una general-românească. În primăvara aceluiaşi an, au avut loc alegerile în instituţiile legale şi am citit în ziare că Constantinescu—Iaşi făcea agitaţie pentru Transilvania, pentru Iuliu Maniu.
M-am oprit mai detaliat la Bivol Nicolai Petrovici din câteva motive.
În primul rând, el a fost unicul om din pleiada studioşilor de la Seminarul Duhovnicesc din Chişinău, care a deţinut puterea în Basarabia în timpul revoluţiei şi a ocupaţiei române, străduindu-se să înţeleagă evenimentele mondiale şi să respecte aceste idei.
Să observăm, prin exemplul lui Bivol, cât de complicată este trecerea de pe poziţiile lumii vechi pe poziţiile lumii noi în cazul unui om, educat pentru ideile lumii vechi şi rămas să trăiască în atmosfera acestor oameni. Desigur, descrierea evenimentelor actuale nu prea face trimitere la asta, dar istoria trebuie să se străduie, pe cât posibil, să fie obiectivă. Atunci, adevărul iese mai uşor la suprafaţă.
Bivol este unicul dintre cei descrişi mai sus, care a lăsat oraşului o amintire, ştrandul de lângă gară, construit din surse proprii. Aceasta, desigur, e foarte puţin, dar, oricum, e mai bine decât nimic, în special, dacă luăm în consideraţie faptul că ştrandul a fost construit pentru acei lucrători ai oraşului, care vara nu aveau posibilitate să plece la odihnă.
Bazinul n-a fost pentru el un mijloc de existenţă (cu atât mai mult că veniturile erau luate de către militari). Trăia din comerţul cu vinuri de desert (dulci) de diferite feluri, unice nu numai în Basarabia, ci şi în toată România…”
Salvarea lui Bivol din ghearele N.K.V.D.-ului a fost un miracol. Dar, adeseori, miracolele se fac de către oameni. Mă gândesc la acei muncitori de la ştrand, majoritatea evrei, care au insistat asupra loialităţii lui Nicolae Bivol faţă de regimul sovietic. Au subliniat participarea lui la activitatea revoluţionară. N-au uitat de banii daţi pentru mişcarea ilegală. Şi-au amintit şi de ziarele sovietice citite în faţa lucrătorilor de la ştrand. Puteau fi găsite, deci, mijloace, argumente pentru a salva de zbiri unele personalităţi. Cu regret, de cele mai multe ori, ne lipseşte sentimentul solidarităţii… Simpla şi, totodată, marea solidaritate omenească…
Colesnic, Iurie. Basarabia Necunoscută. – Chilşinău, 2002. – P. 104-121.
Chișinău, orașul meu 