Preotul Vasile Ţepordei este un exemplu unic în publicistica noastră. A scris până în ultima clipă a vieţii, iar viaţa lui a avut aproape lungimea unui veac. I-a fost dat să treacă prin sufletul său cele mai mari bucurii şi cele mai mari drame prin care a trecut în sec. XX Basarabia, fâşia de pământ strânsă între două râuri, care din când în când se schimbă cu locurile, devenind şi râuri de frontieră.
El a fost ca o antologie istorică, o cronologie vie a evenimentelor produse în acest secol.
Şi-a lăsat volumul de memorii tipărit ca pe o cronică şi cine simte necesitatea să verifice ce s-a întâmplat într-un moment sau altul o poate face cu toată certitudinea, fiindcă viaţa lui Vasile Ţepordei a fost mărturisită cu lux de amănunte. Eu, însă, îl voi prezenta dintr-un unghi mai puţin cunoscut, voi utiliza materiale auto-biografice inedite, pe care însuşi protagonistul acestui studiu mi le-a pus la dispoziţie. Voi profita de faptul că m-am întâlnit cu el în mai multe rânduri, am corespondat şi, treptat, din acele materiale am reuşit să extrag nişte esenţe miraculoase pentru noi.
De aceea, voi redesena chipul acestei personalităţi basarabene nu tradiţional cronologic, ci pornind cercetarea de la vârful piramidei. De la ultimul său an de viaţă – 2002… şi de la ultima sa zi 15 mai…
„Dragă Domnule Colesnic,
Hristos a Înviat!
Sunt încântat de străduinţa matale de a scoate la lumină viaţa şi activitatea basarabenilor noştri. Am scris în Literatura şi arta despre cele cuprinse în Basarabia necunoscută.
Eu am păşit în al 94-lea an de viaţă. Bătrâneţile îşi spun cuvântul.
Pentru că toată viaţa şi activitatea mea am închinat-o Basarabiei, te rog să mă ai în vedere în activitatea matale.
Eu îţi trimit o biografie a mea. Nu se ştie cât mai am de trăit.
Îţi mulţumesc anticipat.
Al matale, Preot Vasile Ţepordei”
Niciodată nu mi-am pus întrebarea, firească de altfel, prin ce ştiu să ne captiveze cronicarii? O fac, probabil, nu prin volumul informaţiei, ci prin rafinamentul ei. Magi ai timpului, ei ştiu să ne facă să simţim cum timpul curge. Râul nevăzut, râul neauzit lunecă nu prin preajma noastră. El lunecă chiar prin noi:
„Preot Vasile Ţepordei
Sunt născut la 5 februarie 1908, în comuna Cârpeşti, judeţul Cahul, din părinţi ţărani, Ion şi Anastasia. Am urmat şcoala primară în comuna Cârpeşti. Am urmat Seminarul la Ismail şi Chişinău, devenind premiantul clasei. În 1929, am terminat studiile la seminarul din Chişinău ca premiant. M-am înscris la Facultatea de Teologie din Chişinău, avându-l decan pe Gala Galaction. Fiind student, am început să scriu în reviste şi ziare. Am condus ziarul Raza, pe care l-am intitulat organ de luptă românească a refugiaţilor basarabeni. Nichifor Crainic m-a angajat redactor pentru Basarabia la ziarul românesc Calendarul. Am colaborat la ziarul Cuvânt moldovenesc, la revistele Luminătorul şi Misionarul. Am dat examen la facultatea de pedagogie din Iaşi, la profesorul Ştefan Bârsănescu. Am susţinut examene de capacitate pentru învăţământul secundar. Am fost numit în calitate de profesor de religie la Liceul Industrial de băieţi din Chişinău, la Liceul Al.Donici, la Liceul de fete Regina Maria din Chişinău şi, în refugiu, la Regina Maria din Bucureşti.”
Din acest moment cronica trece istorisirea de la persoana întâia la persoana a treia. Depărtarea imaginară dintre persoana întâia şi a treia este, de fapt, o distanţare necesară care facilitează expunerea:
„Uniunea clerului din Basarabia l-a cooptat în comitetul central. Cântăreţii din Basarabia l-au ales preşedinte al lor.
El, delegat în comitetul uniunii preoţilor şi a cântăreţilor din ţară: participă la toate adunările profesorilor secundari din Basarabia. Era combativ şi dârz.
Când s-a refugiat, s-a stabilit în Bucureşti şi participa la toate congresele şi adunările refugiaţilor. Refugiaţii basarabeni l-au delegat în ministerul refugiaţilor, unde elibera adeverinţe de refugiaţi, ca să nu fie ridicaţi basarabenii şi duşi în Siberia. A eliberat peste 50.000 de adeverinţe, salvând de la trimitere în Siberia multe zeci de mii de refugiaţi. Întâlnim şi azi persoane pe care V. Ţepordei le-a salvat de ridicare şi trimitere în Siberia. Era cel mai activ dintre conducătorii comitetului refugiaţilor. Pelivan şi Halippa au intervenit la guvern ca Ţepordei să se ocupe de salvarea refugiaţilor de trimiterea în Siberia. Făcea parte din toate comitetele de refugiaţi basarabeni. Era vizat de sovietici şi condamnat. În Raza publica articole antisovietice, care au fost reproduse în cărţile Iubim Basarabia, Au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, Drama Basarabiei… În Bucureşti a fost încadrat, în calitate de profesor titular la Liceul Regina Maria. Era zilnic căutat şi consultat de refugiaţii basarabeni. Nu era refugiat basarabean căruia să nu-i fi cunoscut numele şi să nu-l fi consultat. Îşi produse un buletin de populaţie pe numele Teodor Pandele. Agenţii sovietici îl urmăreau.
20 oct. 1948 Arestarea
În ziua de 20 octombrie 1948 s-a pomenit cu un ţigan şi un agent român, care l-au invitat la securitate să dea o declaraţie. L-au dus la securitatea din calea Rahovei.
Seara, l-au luat la anchetă. Anchetatorul Done i-a cerut să dea o declaraţie,în care să arate ce activitate a întreprins împotriva URSS. Tot aici fusese adus şi Sergiu Roşca, căruia i-au cerut să dea o declaraţie documentată împotriva lui V. Ţepordei, referitor la activitatea lui anti-sovietică. Roşca a refuzat. De aici i-au dus la Tribunalul poporului. Au fost interogaţi de avocatul Vlădescu, acuzator din partea Tribunalului poporului. Acesta nu i-a găsit vinovaţi. Le-a spus că a raportat la ministerul de justiţie şi aşteaptă răspuns. Răspunsul a fost să fie depuşi la închisoarea Văcăreşti, pe 13 ianuarie 1949. De aici, V. Ţepordei a fost cedat sovieticilor, care l-au dus la Constanţa. Dosarul întocmit de Done avea o mulţime de articole reproduse din ziarele la care colaborase. În frunte era articolul Criminalul din Piaţa Roşie, publicat în Raza la începutul războiului. Acuzatul a declarat că nu recunoaşte dreptul tribunalului sovietic de a-l judeca, el fiind cetăţean român. A fost mutat în carceră şi dezbrăcat de haine, ţinut în pielea goală. Procesul s-a judecat la tribunalul sovietic din Constanţa, în ziua de 9 iunie 1949, condamnându-l la 25 ani de muncă silnică. După anunţarea sentinţei, l-au dus în URSS. A ajuns la închisoarea din Dnepropetrovsk. De la gară la închisoare a fost dus pe targă. Doctoriţa Zaiţeva, fiică de preot, l-a examinat în cabinetul ei şi i-a spus că starea lui e gravă. Trebuia ajutat să-şi revină. Doctoriţa l-a ţinut 4 luni în închisoarea din Dnepropetrovsk şi-i aducea pe ascuns mâncare. L-a îndemnat să scrie în Basarabia, ca să i se trimită mâncare. A scris preoţilor Mihail Spinei şi Gh. Plămădeală din Călăraşi şi mănăstirilor Ţigăneşti, Noul Neamţ şi Curchi. Toţi i-au trimis. La 1 martie 1950, cântărea 70 kilograme. Se refăcuse. Viaţa din închisoare era [totuşi] mai grea ca în iad. Hoţii îi terorizau pe deţinuţi. Administraţia închisorii ţinea cu ei. Ultimul lagăr în care a ajuns era Vorkuta, deasupra Cercului polar, la 57 de grade. Ajunse aici pentru că doctoriţa Zaiţeva îi dăduse categoria de muncă invalid, având anghină pectorală (grudnaia jaba). A lucrat sanitar. Condiţiunile de muncă erau groaznice. Majoritatea deţinuţilor erau distrofici. De Paşti, în 1950, n-a ieşit la lucru. A fost depus în carceră. Hoţii care nu ieşiseră la lucru au cerut eliberarea preotului, fiind zi de Paşti. L-au eliberat. Hoţii l-au hrănit, după ce le-a binecuvântat masa. De atunci au declarat, prin şeful lor Aleluev, că-i sub protecţia lor. Nu admiteau să fie bătut. Preotul făcea rugăciuni în comun cu deţinuţii ortodocşi. Fiecare credincios se ruga pe ascuns în legea lui. Preotul Ţepordei primea din Basarabia împărtăşanie pentru bolnavi şi-i împărtăşea pe ortodocşi.
După moartea lui Stalin, Hruşciov l-a amnistiat şi l-a trimis în ţară. Aici a fost încadrat preot şi a slujit în parohia Izlaz-Lăpuşna şi la Mărcuţa – Bucureşti, unde locuieşte de circa 40 de ani. A publicat cartea Amintiri din Gulag în care descrie suferinţele din lagărul sovietic. Este activ şi ţine legătura de pastor duhovnicesc cu poporul. A botezat şi cununat majoritatea parohiei.
Şi-a construit o casă pe teritoriul parohiei. Uşa lui este deschisă zi şi noapte pentru credincioşi. La Mărcuţa au fost numiţi 4 preoţi tineri, la cei 85 de ani Ţepordei colaborează frăţeşte şi îi ajută în toate. Între el şi preoţii tineri este o armonie de invidiat. Actualii preoţi i-au expus viaţa pe un perete al bisericii. Rar se întâlneşte în sânul bisericii o armonie ca la Mărcuţa. Totul este admirabil. Raporturile dintre preoţi şi credincioşi sunt de invidiat. Nu se pune problema bănească. Nu s-a auzit ca un preot să ceară bani pentru oficierea serviciilor divine. Preoţii ştiu să mângâie credincioşii. E o atmosferă profund creştină.
Pr. Vasile Ţepordei”
În momentul când scriam cartea Doina dorurilor noastre, dedicată preotului şi poetului Alexe Mateevici, deseori utilizam drept sursă lucrarea Alexe Mateevici, scrisă de pr.Vasile Ţepordei şi aveam impresia că autorul acestei monografii s-a trecut demult în vâltoarea evenimentelor de după 1940. În timpul revoluţiei din decembrie 1989, echipa de cineaşti de la Moldova-film, plecată să filmeze revoluţia, s-a întâlnit cu el, cu autorul acelei minunate monografii. Pentru mine a fost o mare surpriză, având ferma convingere că anume el mă va ajuta la explicarea mai multor enigme literare, care ne dădeau de furcă în încercarea noastră de a cunoaşte detaliat literatura interbelică.
Am avut şi mai am intenţia de a publica monografia Alexe Mateevici, pentru care pr. V. Ţepordei mi-a scris şi mi-a trimis cuvântul de deschidere:
„PREFAŢĂ
Prima ediţie a lucrării Alexe Mateevici a apărut în 1937. S-au scurs de atunci 57 de ani. În acest răstimp lucrarea şi-a îndeplinit un rol important. Viaţa şi opera lui Mateevici au pătruns în toate colţurile ţării, dar mai ales în ale Basarabiei noastre scumpe. Am studiat viaţa şi opera lui Alexe Mateevici cu nesaţul de a scoate la lumină pe cel ce a cântat Limba noastră mai suav decât toţi poeţii neamului meu. Astăzi este adoptată ca imn al Moldovei dintre Prut şi Nistru.
În Germania, la Munchen, a apărut versiunea că Mateevici ar fi fost omorât de hoardele bolşevice.
Adevărul este că el a murit de tifos abdominal în spitalul central din Chişinău. Confirmarea acestui adevăr o face fratele poetului, profesorul Victor Mateevici, [şi] am publicat-o în acest volum la pag. 16, r.5 de sus.
Am cutreierat ţări şi continente şi nicăieri n-am simţit o mângâiere mai mare ca atunci când am citit Limba noastră. Am învăţat şi limbi străine, dar nici una nu mi-a mers la inimă ca limba patriei mele. Când ne adunam la Vorkuta, românii, între noi, şi recitam poezia lui Mateevici, toţi simţeau viaţa de pe meleagurile naşterii noastre atât de profund, încât ne simţeam ca acasă.
Am asistat, după 1989, la comemorarea lui Mateevici la Zaimul Tighinei şi parcă m-am simţit mai înviorat decât la comemorarea lui Eminescu de la Chişinău şi Cernăuţi.
Am comemorat şi cincizeci de ani (o sută – Iu.C.) de la naşterea lui Mateevici, în Biserica Sf. Spiridon din Bucureşti, unde am vorbit şi am simţit dragostea pentru acest fiu al neamului nostru obijduit şi nedreptăţit.
Când te gândeşti că un Mateevici, care şi-a făcut studiile numai în limba rusă, a creat cel mai valoros imn limbii noastre, îţi dai seama că la mijloc este vorba de o putere divină ce i-a inspirat această capodoperă.
Au mai scris poeţii neamului versuri închinate limbii, dar nici unul n-a ajuns la înălţimea lui Mateevici. Ca basarabean, sunt mândru de acest Dar făcut limbii noastre.
Sunt în al 87-lea an de viaţă şi nu pot uita satisfacţia pe care am simţito când am susţinut teza de licenţă cu lucrarea Alexei Mateevici Scriitorul Gala Galaction, născut în 1879, care era membru în comisia de licenţă, m-a binecuvântat ca să trăiesc mulţi ani şi să mă bucur de rodul muncii mele.
Profeţia lui s-a împlinit, căci am depăşit vârsta la care ne-a părăsit el, 83 de ani.
Când mă gândesc la compozitorul Alexandru Cristea, care a creat melodia Limbii noastre, îmi dau seama că legătura spirituală dintre fraţii basarabeni este foarte puternică.
La vârsta mea trebuie să mărturisesc că pe unde am colindat n-am întâlnit atâta armonie între oameni ca în Basarabia naşterii mele, adevăr pe care îl confirmă întru totul opera poetului Mateevici.
Atât la Soroca şi Hotin, cât şi la Orhei şi Cahul întâlneşti aceleaşi vibraţii de dragoste între oameni.
Generaţiile ce ne urmează verifică pe viu acest postulat.
Din cauza acestui umanism s-au putut infiltra printre noi atâţia şi atâţia străini, care ne-au provocat numai necazuri şi supărări.
Când m-am reîntors, după cincizeci de ani, în satul în care m-am născut, am întâlnit aceeaşi căldură pe care am simţit-o în anii copilăriei mele.
Cârpeştii naşterii mele sunt aşa de infiltraţi în firea mea, încât şi la această vârstă nonagenară resimt tinereţea aievea.
Am scris această carte în anii tinereţii, dar mă simt şi azi la aceeaşi vârstă.
Am iubit, iubesc şi voi iubi Basarabia cât voi trăi. Este un adevărat colţ de rai,cu toate valurile potrivnice ce s-au abătut asupra noastră.
Basarabia este un loc sfânt pe pământ şi trăitorii de pe aceste meleaguri vor fi veşnic modele de oameni între oameni şi fraţi între fraţi.
Trăiască Basarabia şi basarabenii, cu neamul din care se trag, cât va dura soarele pe cer.
Preot Vasile ŢEPORDEI”
Răvaşele lui sunt foarte bine înţelese abia acum. Gentileţea şi modestia nu-i permiteau să spună direct ce simte. Dorea ca aceste năzuinţe secrete ale lui să se developeze de la sine:
„Bucureşti 18.X.1994.
Mult stimate Domnule Colesnic,
Potrivit indicaţiilor matale, am întocmit dosarul cu originalul Alexe Mateevici, am indicat biografia, prefaţa şi mai multe fotografii şi le-am trimis prin redacţia Glasului naţiunii d-nei Leonida Lari. Nu ştiu dacă le-aţi primit. Eu însumi am sunat la telefonul Dvs… Am mai sunat, dar nu v-am găsit acasă. Voi mai suna zilele acestea.
Te rog din suflet, ajută să găsească cartea mea în ediţia a II-a lumina tiparului.
Te consider ca pe un frate scump.
Aş vrea că să apară cartea aceasta (a noastră) cât mai sunt în viaţă.
Eu îţi mulţumesc încă o dată pentru binefacerea matale.
Al matale, Pr. Vasile Ţepordei”
Am certitudinea că, în mare aşa, se şi întâmplă. Azi, când preotul Vasile Ţepordei parcă nu este cu noi, el, de fapt, asistă şi participă la tot ce facem în legătură cu Basarabia:
„10.VI.1996 – Bucureşti
Dragă Domnule Colesnic!
Răsfoind arhiva mea, am recitit epistola Dvs. din 22.06.1995. Eu am cam îmbătrânit. Am intrat în al 89-lea an de viaţă. Inima însă nu se lasă, bate mereu pentru Basarabia şi fiii ei. Te-am apreciat ca răscolitor al trecutului nostru scump. Eşti tânăr şi ai o perspectivă frumoasă de viitor. Lucrarea matale are o valoare reală. Am apreciat-o şi sunt sigur că viitorul va cunoaşte şi alte lucrări de valoare.
Eu încă odată îţi mulţumesc şi te rog dacă ai cu ceva să mă bucuri. Eu am terminat 2 cărţi: Au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, în care descriu viaţa fruntaşilor basarabeni, pe care i-am înmormântat aici în refugiu, şi a doua Iubim Basarabia, în care descriu virtuţile poporului basarabean. Mă lupt să le public. Totul merge greu. Eu sper însă. Ştiu că şi la Dvs. este greu. Dumnezeu însă mă va ajuta şi cât sunt în viaţă să le văd apărute.
Vă doresc sănătate şi succes în toate. Al Dvs. pr. Vasile Ţepordei”
Aici printr-o carte, dincolo printr-un articol de ziar sau printr-un citat. Această permanenţă nu el şi-a dorit-o, noi o resimţim, ca pe o necesitate:
„Dragă Domnule Colesnic!
Potrivit înţelegerii, am făcut rost de 1) carte, am scris prefaţa şi autobiografia şi am adunat mai multe fotografii. Matale alege ce-ţi convine. Dacă mai ai nevoie, îţi mai trimit. Sâmbătă seara eram gata cu toate. N-am ştiut că n-ai plecat duminică dimineaţa, că ţi le înmânăm.
Te rog ca pe un frate ce-mi eşti, îngrijeşte totul cum se poate mai bine. Am cam îmbătrânit, dar dragostea de Basarabia şi basarabeni n-a îmbătrânit. Ţin la voi toţi şi vă iubesc cu toată puterea sufletului meu.
Închei cu rugămintea de [indescifrabil] se poate.
Închinăciune şi lui Nedov şi la toţi fraţii.
Al Dvs. Vasile Ţepordei”
În toamna anului 2001, am primit un plic voluminos cu însemnări autobiografice. Scrise pe îndelete, ca o totalizare. Am înţeles că această autobiografie va fi ultimul acord al publicistului, memorialistului şi preotului Vasile Ţepordei:
„Autobiografie PREOT VASILE ŢEPORDEI Sunt născut în comuna Cârpeşti din judeţul Cahul la 5 februarie 1908. Am urmat şcoala primară în comuna natală. Am studiat un an la seminarul din Ismail şi 7 ani la cel din Chişinău. Am absolvit ca premiant seminarul în 1929, după care am urmat facultatea teologică din Chişinău. I-am avut ca profesori pe preotul Gala Galaction, poetul şi scriitorul Nichifor Crainic, academicianul Ştefan Ciobanu, fraţii preoţi Valeriu şi Ciceroni Iordăchescu de la Iaşi, savantul lingvist Teofil Simenschi, filosoful Constantin Fedeleş, istoricul Alexandru Boldur, Arhim Iuliu Scriban şi alţi teologi vestiţi ai epocii dintre cele două războaie.
Am susţinut teza de licenţă la profesorul Ştefan Ciobanu, cu subiectul Preotul poet Alexe Mateevici, autorul Imnului LIMBA NOASTRĂ, cea mai frumoasă odă închinată limbii române.
În acea epocă Basarabia trecea printr-o criză politică şi culturală. Chişinăul avea 6 ziare ruseşti şi unul evreiesc, toate cotidiane. Nu exista nici un ziar românesc. Fiind în anul II la Facultatea Teologică din Chişinău, am continuat editarea revistei STUDENTUL, prin care am dat alarma tragediei presei româneşti din Basarabia. Am ridicat această problemă la congresele studenţeşti pe ţară din Braşov şi Sibiu. Presa din capitală a susţinut această campanie.
Am început colaborarea la gazeta RAZA, pe care mai târziu am trecut-o în proprietatea mea, fiind la început organul uniunii clerului din Basarabia. Am condus-o din 1932 până în 1944. În anul 1940, am editat-o ca organ al refugiaţilor basarabeni la Bucureşti.
Pe marginile RAZEI am atacat probleme de interes creştin şi naţional. Am format o serie de condeieri basarabeni ca: Sergiu Boşca, Sergiu Matei Nica, Robert Cahuleanu – azi Andrei Ciurunga, Alexandru Bardieru, Alexandru Enache, Gheorghe Cunescu şi alţii.
Am dus cu toţii lupta pentru reîntoarcerea limbii române în drepturile ei. Tirajul RAZEI depăşise 100.000 de exemplare.
Între anii 1940 şi 1941, când RAZA a apărut la Bucureşti, pe paginile ei am evidenţiat virtuţile poporului român din Basarabia: ospitalitatea, bunătatea, gingăşia, iubirea de neam şi ataşarea spiritualităţii româneşti. Românul basarabean este sincer, curat la suflet şi prieten până la jertfirea de sânge. Din păcate, basarabeanul era confundat cu rusul şi ucraineanul. A trebuit să ducem o luptă crâncenă pentru dezrădăcinarea acestei concepţii din conştiinţa românimii noastre.
Din anul 1929 şi până în 1948 am activat ca profesor de religie la liceele: Ecaterina Teodoroiu, Regina Maria – Chişinău, Regina Elisabeta, Liceul militar Regele Ferdinand, liceele industriale de băieţi – toate din Chişinău, apoi la liceele Regina Maria, Carol I, Şcoala Superioară de Menaj – toate din Bucureşti. În orele de predare a religiei în învăţământ, am folosit dragostea ca mijloc principal de infiltrare a cunoştinţelor în sufletele elevilor mei. Am fost protectorul elevilor pe care i-am apărat de metodele învechite din învăţământul nostru. Am folosit metoda activă în învăţământ şi am fost permanent atent la prefacerile ce le suportau elevii în epoca formării lor. Copilul trebuie studiat, înţeles şi iubit. Azi, la vârsta de 85 de ani, întâlnesc nenumăraţi foşti elevi şi eleve, cărora le-am insuflat dragostea faţă de om şi de Neam.
În refugiul din 1940, a trecut în ţară toată clasa VIII-a a Liceului Regina Maria din Chişinău.
În anii 1941-1944, am revenit la Chişinău, unde am continuat misiunea de a-mi închina scrisul în serviciul Basarabiei româneşti.
Am continuat activitatea în învăţământul secundar, la liceele Regina Elisabeta şi Regina Maria.
Am servit cauza formării conştiinţei tineretului românesc din Basarabia.
La întoarcerea din 1941, am găsit o Basarabie îndoliată. Aproape nu exista casă din care să fi lipsit un suflet de om deportat de sovietici. Peste tot era o stare de plâns. Nu vedeai zâmbete pe feţele oamenilor. Toţi erau trişti şi înspăimântaţi, de teama reîntoarcerii bolşevicilor. Nu aveau încredere în stabilitatea regimului românesc. Bolşevicii le infiltraseră groaza şi teama că se vor întoarce.
S-a dovedit că bolşevismul (comunismul) este cea mai antiumană concepţie politică din câte a cunoscut omenirea. Când s-a reîntors frontul şi s-a anunţat revenirea bolşevicilor, aproape un milion de basarabeni au luat drumul refugiului.
Retragerea populaţiei basarabene din faţa hoardelor bolşevice a fost groaznică. Majoritatea ţăranilor s-au refugiat cu căruţele, caii şi boii lor. Primăvara anului 1944 a fost groaznică. Majoritatea refugiaţilor erau îmbarcaţi în vagoane de marfă, fără lumină şi fără căldură. A venit lapoviţa şi ninsoarea care a transformat drumurile în iad. Mulţi au murit în căruţe şi în trenuri. Spitalele erau pline de basarabenii căzuţi în retragere.
După spargerea frontului la Uman, s-a îngreuiat retragerea pe linia Ungheni -Iaşi. Rămăseseră libere liniile Basarabeasca-Galaţi şi Basarabeasca-Bârlad. Încolo totul era paralizat. Cei decişi pentru repatriere nu se lăsau ademeniţi de propaganda sovietică. Bolşevicii anunţau că toţi refugiaţii vor fi reîntorşi în URSS. Spaima şi groaza era mare. Norocul cel mare a fost că fraţii din regatul vecin i-au primit creştineşte. Din aproape un milion de refugiaţi basarabeni n-a mai rămas nimeni neîncadrat în muncă. Ţăranii au primit pământ în Banat, în satele nemţilor retraşi cu armata germană. Prin satele pe unde s-au aciuat, au devenit primii gospodari. Omenia şi dragostea de muncă i-a ajutat enorm. Care au fost gospodari, gospodari au rămas. Intelectualii refugiaţi s-au adaptat de minune. Copiii lor au fost premianţi, atât în cursul primar, cât şi în cel secundar. Ei sunt fala strămoşilor şi a strănepoţilor admirabili ai Basarabiei, peste tot pe unde au fost, au purtat şi poartă şi azi cu cinste steagul Basarabiei noastre.
Bolşevicii nu priveau cu ochi buni aceste aranjamente şi acomodări ale refugiaţilor basarabeni. De aceea, s-a format Comisariatul Refugiaţilor Basarabeni. Cine nu avea act de la Comisariatul basarabenilor că nu a fost în 1940 în ţară, era vânat, arestat, urcat cu forţa în tren şi expediat direct în Siberia. Majoritatea erau expediaţi dincolo de Ural şi prea puţini s-au mai putut întoarce. Cei care aveau norocul să rămână pe loc în Basarabia, din trădători nu-i scoteau.
În urma unei înţelegeri a lui Ioan Pelivan, Pan Halippa şi a mea, ne-am adresat ministrului refugiaţilor, rugându-1 să ne ajute să-i scăpăm de Siberia pe fraţii basarabeni. Comisarul refugiaţilor, având grad de ministru, ne-a pus în legătură cu doi funcţionari ai ministerului: Ana şi Vsevolod Boţan. Amândoi erau fiii preotului Vasile Boţan din comuna Lozova, judeţul Lăpuşna. Cu ajutorul lor, am întocmit peste 50.000 de acte, indicând că posesorul a fost refugiat în 1940. În acest mod am salvat peste 50.000 de familii cu copii.
Bolşevismul nu mi-a iertat aceste acţiuni. Moscova lucra prin partidul comunist român. O Ana Pauker, un Teohari Georgescu, un Vasile Luca m-au dat fără milă în mâinile sovieticilor.
Trebuie să recunoaştem că erau şi români membri de partid, dar care rămăseseră tot români. Aceştia se temeau de slugile sovietelor.
După anul 1944, mulţi români au studiat la Moscova. Unii erau ticăloşi şi vânduţi sovietelor. Alţii rămăseseră oameni şi patrioţi.
La începutul războiului – 1941 – am scris în gazeta RAZA pe o pagină întreagă articolul CRIMINALUL DIN PIAŢA ROŞIE.
În 1944, după ce am fost ocupaţi de moscoviţi, am fost informat, în mod discret, că ruşii mă caută ca să mă aresteze. Atunci mi-am schimbat numele în Teodor Pandele. Aveam ca prieten pe directorul învăţământului comercial din Ministerul Învăţământului, care mă proteja. Luam concediu de boală pe numele de Ţepordei şi mă suplinea Pandele.
Aceasta a mers până în 1948, când a luat fiinţă securitatea românească. După chipul şi asemănarea celei sovietice. Proaspeţii securişti m-au depistat şi m-au arestat la orele 13.00, în ziua de 20 octombrie. M-au depus la închisoarea securităţii din Calea Rahovei. Acum începe calvarul vieţii mele.
Am fost anchetat de un oarecare Done, de prin regiunea Chitilei, reîntors de curând de la Moscova. Acesta răsfoia colecţia gazetei RAZA, a găsit că redactor al gazetei RAZA era Sergiu Roşca. S-a gândit să-l angajeze ca martor al acuzării împotriva mea. Roşca însă refuză să-i facă jocul. L-au arestat şi pe el şi l-au depus la Rahova. După întocmirea dosarului, ne-au mutat de la prefectura poliţiei, unde am fost predat tribunalului poporului. Procurorul Vlădescu, convingându-se că suntem nevinovaţi, a cerut Ministerului de Justiţie să ne pună în libertate. La Justiţie însă era un consilier sovietic, care avea cuvânt hotărâtor faţă de ministru. Ne-au depus la închisoarea Văcăreşti, unde am întâlnit pe aşa-zişii criminali de război, foşti miniştri, generali etc. Pe mine, însă, în ziua de 2 februarie 1949, m-au predat sovieticilor. Aceştia aveau un tribunal militar la Constanţa, unde, după ce m-au anchetat, în ziua de 9 iunie 1949 m-au judecat şi m-au condamnat la moarte. întrucât pedeapsa cu moartea fusese suspendată, mi-au comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. De aici m-au transferat la închisoarea din Dnepropetrovsk. Când am ajuns acolo, aveam sub 50 kg greutate. Doctoriţa Zaiţeva, fiică de preot, m-a salvat. M-a ţinut 4 luni la această închisoare şi mă hrănea zilnic cu ceea ce îmi procura ea. La 1 martie m-au transferat la Harkov, apoi la Moscova, Sverdlovsk şi Tavda. Aici am fost folosit la tăiat pădure, în taiga. În 1950, m-au dus la Vorkuta. Pe pereţii lagărelor era scris: LAGĂRELE MORŢII. Ne aflam deasupra Cercului Polar. Temperatura era de minus 50 grade.
Aici am fost repartizat la mina de cărbuni nr. 29. Am întâlnit şi aici oameni buni.
În peregrinările mele am constatat că, dintre toţi slavii, ruşii sunt cei mai buni.
Doctorul Vladimirţev, văzându-mă că-s preot, mi-a dat categoria de muncă, invalid. A scris el în fişa medicală că am anghină pectorală. I-am spus că n-o am. El mi-a ripostat că nimeni nu poate verifica boala pe care o scrie el şi o susţin eu. I-am obiectat că mă poate pune la aparat de electrocardiogramă. Mi-a răspuns că nimeni n-a văzut aici asemenea aparate. Şi aşa am rămas 8 ani, trăind în lagăr, ca invalid, cu anghină pectorală, fără s-o am. El susţinea că-i iubeşte pe preoţi şi de aceea caută să mă salveze.
La mina nr. 29 era un ungur din Ujgorod. Îl chema Berta. Eram prieten cu el. Lucra ca frizer şi câştiga bine. Într-o zi, m-a rugat să trimit soţiei lui o sumă de bani. El îi trimisese şi nu mai avea dreptul, deoarece putea trimite numai o singură dată. După ce am trimis banii, ofiţerul politic m-a anchetat, învinuindu-mă că am călcat regulamentul. Drept urmare, m-a transferat disciplinar la mina nr. 6. Acolo am întâlnit o serie de basarabeni, condamnaţi ca şi mine. Printre ei era învăţătorul Gheorghe Sâli din comuna Lăpuşna, studentul bulgar Petre Nedov, Elisei Bordeianu, fratele academicianului Bordeianu de la noi, călugărul Vultur de la Mănăstirea Condriţa, Cotorobai din Cetatea Albă, Nicolae Croitoriu, ziarist din Chişinău.
Am organizat un cerc de basarabeni, pe care îi spovedeam şi îi împărtăşeam, cu Sfintele Daruri pentru bolnavi, primite de la preotul Ion Puşcaşu din Chişinău.
În anul 1953, a izbucnit greva muncitorilor deţinuţi de la Vorkuta, la care am participat cu toţii. La mina nr. 6 n-au fost împuşcături ca la mina nr. 29. Acolo au fost împuşcaţi peste 400 de deţinuţi. La mina nr. 29 a venit procurorul general Rudenko, care fusese acuzatorul fostului ministru de externe Ribbentrop la Nurenberg. Acesta a ripostat: „De ce numai eu sunt pe banca acuzării, dar nu este Molotov şi Stalin, pentru că cel de al doilea război mondial a fost aranjat împreună cu ei”.
Greva de la Vorkuta a ţinut o lună de zile şi a scos la lumină toate nelegiuirile şi blestemăţiile conducătorilor închisorilor. De multe ori se îngrozeau şi ei de cele ce auzeau.
Reprezentanţii Moscovei au venit în lagăre şi au ascultat toate acuzaţiile ce li se aduceau.
Drept urmare a grevei din 1953, peste 28.000.000 (milioane) de deţinuţi politici au fost eliberaţi. Deţinuţii germani, americani, francezi, italieni, cehi, sârbi şi bulgari au fost eliberaţi înaintea noastră. Pe noi, românii, ne-au transferat de la Vorkuta la Iavas, în apropierea Moscovei, pentru reaclimatizare. Am stat aproape doi ani la Iavas şi Moscova şi, la 9 aprilie 1956, am fost urcaţi în trenul de Bucureşti şi la Ungheni am fost predaţi autorităţilor româneşti. Ne-au dus cu autocarul la Iaşi. Ne-au împărţit în două grupe. Unii cu acuzaţii grave erau „cu predare”. Pe aceştia i-au urcat în tren şi i-au trimis la Aiud. Eu am fost adus cu trenul la Bucureşti şi pus în libertate pe ziua de 16 aprilie 1956.
În timp ce în Rusia toată lumea devenise antistalinistă, la noi toţi erau stalinişti. Ne ameninţau că vom fi din nou arestaţi. Au început să ne angajeze ca turnători. Majoritatea au refuzat, dar n-au fost încadraţi în muncă. Eu am stat fără serviciu până în anul 1959. Securitatea se ţinea de capul meu şi mă urmărea pe la biserici. La Biserica Precupeţii Noi l-am întâlnit pe preotul Cosma Nicolae, care m-a primit frăţeşte. Soţia lui, fosta Veronica Bancea, consăteancă cu părintele Cosma şi fostă elevă a Şcolii Eparhiale din Chişinău, ne-a îngăduit de am organizat un cor din fostele eleve eparhialiste din Chişinău şi seminariştii din aceleaşi localităţi. Sub pretextul că sărbătorim Hramul Seminarului şi al Eparhialei din Chişinău, comemorarea unirii Basarabiei, la 27 martie, ziua poetului Mateevici, ne adunam şi vorbeam despre Basarabia şi durerile noastre. Aici am pomenit pe toţi fruntaşii Basarabiei şi, în general, pe toţi basarabenii care se despărţeau de noi în cursul vremii.
Din 1960 am continuat aceste prăznuiri în cinstea Basarabiei şi a basarabenilor. Am ţinut legătura cu scriitorii şi poeţii basarabeni ai generaţiei de azi.
Am vizitat Basarabia în anii 1990 şi 1991. Am participat ca prim-martor al acuzării în procesul Ribbentrop-Molotov, expunând drama basarabenilor, ca urmare a actului menţionat.
Am participat la sfinţirea statuii lui Ştefan cel Mare, a bustului lui Eminescu la Chişinău şi Cernăuţi şi al poetului Mateevici la Zaim.
Am colaborat şi colaborez la Literatura şi arta a Uniunii Scriitorilor basarabeni, care m-au premiat ca publicist; la revista Basarabia, la Glasul Leonidei Lari, la Columna şi Sfatul Ţării.
Am primit şi am condus la Bucureşti, Braşov, Iaşi şi Sibiu pe Grigore Vieru, Leonida Lari, Nic. Dabija, Andrei Ţurcanu etc, cărora le-am procurat şi dat cărţi de la edituri.
Deşi din anul 1944 nu mai locuiesc în Basarabia naşterii mele, mă consider în prezent pe acele meleaguri. În inima mea Basarabia este ca o a doua inimă.
Tineretul basarabean de azi îmi este drag şi scump ca ochii din cap.
Am fost în America şi mi s-a oferit să rămân acolo. Dorul de ţară şi de Basarabia m-au adus ca un magnet fermecat.
Acum Basarabia, ca şi ţara mea întreagă, trece prin zile grele, chiar foarte grele. Dar Dumnezeul părinţilor noştri, care nu ne-a părăsit niciodată, nu ne va uita nici acum.
Cred într-un viitor frumos al Basarabiei naşterii mele. Cred în apropiata unire a Basarabiei cu Patria-Mamă.
PREOT Vasile Ţepordei”
Dispariţia lui a fost regretată de multă lume. Ne obişnuisem să deschidem Literatura şi arta şi să-i citim recenziile sau reflecţiile la zi. De astă dată însă am citit necrologul…S-a stins din viaţă părintele V. Ţepordei.
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Chişinău, 2007. – Vol. 7. – p. 260-281.