POPULAŢIA CHIŞINĂULUI
Chişinăul, de la prima sa atestare cronologică (17 iulie 1436) în calitate de localitate, aşezată pe malurile râuiui Bac, a avut un caracter etnic românesc. Moldovenii aici, în ciuda tuturor vicisitudinilor (războaie, incendieri, încorporări forţate în componenţa Imperiului Rus, deportări, foamete organizată etc.), întotdeauna au fost majoritari prin număr faţă de orice alt grup de populaţie străină, aşezată, aici cu mult mai târziu: În a doua jumătate a sec. XVIII în Chişinău, în timpul războaielor ruso-turce ce aveau loc pe teritoriul Moldovei, încep a se stabili reprezentanţii unor grupuri alogene, migrate încoace de pe alte meleaguri, în special sârbi, bulgari, greci, armeni, băjenari din diferite regiuni ale Imperiului Rus. În 1772 în cele 114 gospodării înregistrate, pe lângă românii moldoveni băştinaşi, în Chişinău mai erau aşezate deja 10 familii de armeni, 3 de “sârbi şi jidovi”, 3 de ţigani şi o familie a unui grec; nici un rus şi nici un ucrainean. În 1774, în urma războiului ruso-turc din 1768—’74 şi a înlesnirilor acordate de administraţia rusă ţaristă de ocupaţie pentru migranţi şi băjenari străini de tot felul, la Chişinău în categoria celor 104 birnici (capi de familie) sunt înregistraţi deja 2 greci, 1 sârb, 25 ar¬meni şi 16 “jidovi”. În rândul celor 40 rufeturi (membri ai unei corporaţii de breslaşi) se găsea doar un grec; în categoria străinilor se mai aflau 6 ţigani şi un sârb, numărul familiilor de români moldoveni, atingând cifra de 111. De menţionat că în limitele Chişinăului, la finele sec.XVIII şi chiar la începutul sec.XIX, încă nu erau incluse satele şi cătunele Durleşti, Buiucani, Visterniceni, Gheţâoani, Vovinţeni ş.a. în care românii moldoveni preponderau net. O dată cu includerea forţată în componenţa Imperiului Rus în 1791—1806, iar de jure în 1812, a pământurilor Moldovei feudale situate la est de Prut, populaţia Chişinăului, oraş devenit centru al noii regiuni Basarabia din 1818 şi reşedinţă de gubernie a Rusiei ţariste din 1873, creşte vertiginos în urma sporirii mecanice a numărului de locuitori, în mare parte admigraţi din diferite colţuri ale Imperiului Rus. În 1856 Chişinăul ocupă locul cinci printre oraşele fostului Imperiu Rus, după numărul de locuitori cedând doar în faţa Petersburgului, Moscovei, Odesei şi Rigăi. În prezent Chişinăul este al doilea oraş ca mărime a populaţiei în limitele spaţiului etnic românesc, cedând întâietatea doar Bucureştiului. Dacă până în 1990—’91 populaţia Chişinăului (fără suburbii şi comune subordonate municipiului) s-a aflat într-o continuă creştere (fireşte, cu unele mici abateri, în timpul unor războaie şi revoluţii), din 1991 se observă o descreştere lentă. Creşterea populaţiei Chişinăului, conform mai multor surse statistice, se baza pe sporirea mecanică a populaţiei, venită încoace în sec. XIX din mai multe gubernii ale Imperiului Rus şi din alte ţâri europene (de exemplu, colonişti bulgari şi găgăuzi, germani şi elveţieni etc.) prin faptul migraţiei stimulate şi bine dirijate de guvemul ţarist în detrimentul băştinaşilor, precum şi pe seama celor sosiţi din alte republici, ex-sovietice, în sec. XX, mai ales prin aducerea aşa-zişilor “specialişti” şi a persoanelor de vârstă pensionara (îndeosebi foşti militari) cu drept de “alegere a oraşului de reşedinţă”. Descreşterea populaţiei oraşului Chişinău în ultimii câţiva ani se explică atât prin faptul plecării unui număr oarecare de populaţie (alogenă, dar şi băştinaşă), cât şi prin sporul natural aflat în descreştere. Sporul natural în descreştere a populaţiei oraşului este condiţionat de starea deplorabilă economică a majorităţii păturilor sociale, de numărul în descreştere a căsătoriilor înregistrate şi al divorţurilor înregistrate care cresc cu fiece an la 1000 de locuitori. Fenomenul descreşterii numerice a populaţiei oraşului Chişinău este explicat şi prin numărul nou-născuţilor (afară de născuţi morţi) aflat în descreştere la 1000 de locuitori faţă de numărul celor decedaţi. Dacă până la venirea ruşilor ţarişti, în anii 1769—’74, Chişinăul continua a fi o localitate “pur moldovenească”, atunci pe la mijlocul sec.XIX, conform unor date statistice, nici pe departe exacte, în Chisinău locuiau: 7562 români moldoveni, 2121 ruşi, 1912 bulgari, 927 evrei şi 1740 alţi alogeni. Sub as¬pect etnic pe la 1919, populaţia Chişinăului, conform altor date statistice “departe de adevăr” (Şt.Ciobanu), constituia 133 mii locuitori stabili şi 66,5 mii suflete de populaţie flotantă. După apartenenţa etnică această populaţie de 133 mii locuitori se împărţea astfel: români (moldoveni) — 40 mii, evrei — 62 mii, nemţi — 10 mii, ruşi — 12 mii, ucraineni — 7 mii, bulgari — 2 mii. Aceste din urmă cifre (în opinia acad. Şt. Ciobanu), din cauza lipsei unui oficiu de stare civilă şi a unor recensământuri generale corespunzătoare ale populaţiei Chişinăului, “nu pot fi socotite nici ca aproximative”, numărul nemţilor fiind exagerat, lipsind numărul polonezilor, armenilor, grecilor şi fiind micşorat intenţionat numărul românilor basarabeni (ai moldovenilor). Conform unor date statistice ruseşti, între anii 1894—’97, în Chişinău românii basarabeni constituiau 54,8 mii oameni, ceea ce era egal cu aproape jumătate din populaţia oraşului. În aşa fel numărul băştinaşilor, în ciuda tuturor colonizărilor dirijate şi artificiale întreprinse de ţarişti, iar mai apoi şi de administraţia rusă sovietică, a continuat să crească în cifre absolute, deşi în unii ani descreştea procentual, mereu însă preponderând numeric faţă de orice alt grup alogen stabilit aici cu multe secole mai târziu.
Ion Dron
Chișinău, orașul meu 